Ștefan Bolea, ”Nocturnă” & Alice-Valeria Micu, ”Pereți”. Poezii câștigătoare la Bienala de Arhitectură

Ștefan Bolea
nocturnă

la patru noaptea liniştea este aproape religioasă
bezna îţi înghite paşii la fel cum deşertul reţine sudoarea
la fel cum o plantă carnivoră îţi suge răsuflarea
te poţi întâlni cu un poliţist sau cu un hoţ
nici nu ştii care e mai dăunător
unul vrea să te identifice, celălalt îţi scanează vulnerabilitatea
ambii vor să te percheziţioneze

la patru noaptea eşti singur pe lume
jumătate de planetă bea somn
iar cealaltă jumătate se-ndoapă cu muncă şi se mişcă mecanic

la patru vezi firele, auzi dangătul lanţului
dar în surdină, aproape în şoaptă
pentru că lesa e largă, strânsoarea stăpânului se relaxează
şi vârful cizmei e numai bun de molfăit şi lins în timp ce inspiri în somn

la patru noaptea strada mea era o biserică, un adevărat studio
singurătatea mea era atât de infatuată
încât simţeam că mă ridic ca domul lui stephan
şi că de mii de ani, poate milioane, creierul meu n-a mai simţit miros de om

***

nocturne

at 4 a.m. silence sounds almost
religious
darkness engulfs one’s steps as desert
retains sweat
as a carnivorous plant sucks out one’s
breath
you might come across a policeman or a thief
you never know who’s more noxious
one wishes to identify you, the other scans
your vulnerability
both want to search you

at 4 a.m. you’re alone in the world
half the planet is drinking sleep
the other half is wolfing down work and
is moving mechanically

at 4 a.m. you see the wires, you hear the clang of the chain, though softly, almost inaudibly because the leash is wide, the master’s grip relaxes
and the tip of the boot is just right to mumble and lick on while you breathe during sleep

at 4 a.m. my street was a church, a real
studio
my solitude was so infatuated
that I felt myself rise like Stephan’s
Dome
and that for thousands, maybe millions of years, my brain hadn’t sensed man’s smell

[Translation by Nigel Walker and Alina-Olimpia Miron]

*

Alice-Valeria Micu

Vorbesc cu mine în cuvinte de piatră.
Poemul ratării se scrie la cutremur,
cu beton şi grinzi sfărâmate,
carapacea din fibră de sticlă fierbinte
lipită de ventricule palpitând.
Diacronia naivității se citeşte pe
solzi de azbest şi faianță.
Am simțit frica pentru ultima oară.
Scrisul e casa cu pereți de schimb,
carnea mea de rezervă.
Am văzut chipul tău pe fiecare ciob, singurătate!

I’m talking to me in stone words.
The poem of failure is written during the earthquake,
with concrete and broken beams,
hot glass fiber casing
glued to the throbbing ventricles.
The diachronicity of naivety is read on
asbestos and faience.
I felt the fear for the last time.
Writing is the house with spare walls,
my backup meat.
I saw your face on every shiver, you, solitude!

Stau nemişcat, dar nu de piatră.
Ființă mecanică şi ziditoare,
fără amintiri, timp şi spații, aruncă
molozul din mine!
Dumnezeu al
pereților,
învață-mă să bat
un cui,
să ştiu unde să te caut
când singurătatea podelei
mă va îneca de viu.

I sit still, but not by stone.
Oh, mechanical and edifying living being,
without memories, time and space, throw away
the rubble from me!
God of
walls
teach me how to knock
a nail,
to know where to look for you
when the solitude of the floor
will drown me alive.

Stau în
pereții
mei
ca într-o țară doi pe doi,
un rege singur şi bătrân
cu un popor de pietre.

I am sitting within
my
walls
as in a two feet square country,
an old and lonely king
with a people of pebbles.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s