Marș funebru

Al doilea roman al Martei Petreu, Supa de la miezul nopții, (Ed. Polirom, Iași, 2017) este o scriere în care putem vedea indiciile unui feminism subtil și subteran (așa cum sugera George State la lectura autoarei de la librăria Book Corner din Cluj). Mai mult, într-o perspectivă similară, el poate fi lecturat și ca o critică împotriva totalitarismului, care strivește personajele, la fel ca în distopiile lui Kafka sau Bioy Casares. Bezna în care este înfășurat personajul central este nu numai metafizică, psihanalitică ori teologică, ci și politică.

De asemenea, cartea este un imn întunecat dedicat durerii și suferinței. Însăși ideea unui algometru (un aparat de măsurat științific durerea) pe care o are la un moment dat Todora (294) pune problema, remarcată de Wittgenstein undeva, a subiectivității și, mai ales, a incomunicabilității durerii. Până nu va exista un asemenea dispozitiv sau până nu vom avea implante neuronale pentru a simți exact ce simte celălalt, marii suferinzi vor fi izolați într-un solipsism (auto)distrugător, care seamănă doar cu supliciile din cercurile mai adânci ale infernului.

Personajele principale ale romanului (Marc, un farmacist machist, egocentrist și psihopat și Todora, pictoriță și asistentă medicală, a treia lui soție și victimă) sunt și principalii naratori, celelalte două personaje naratoare (cocheta Pauline, a doua soție și marea dragoste a lui Marc și pictorul Roman, amantul Todorei) slujind la conturarea caracterului psihologic al Todorei și la ilustrarea dezastrului semănat de Marc. De pildă, Pauline se referă la insight-ul Todorei (41-43) iar Roman îi descrie anxietatea teribilă, „boala de moarte” pe care a contractat-o Todora din pricina soțului ei: „Și-atunci a apărut bărbatul ei, deschizând ușa cu zgomot. Din momentul când s-a auzit ușa de la intrare, am văzut pe fața ei teroarea, iar în secunda următoare un fel de chip de gips … Aș putea face o statuie a Spaimei, a ființei înspăimântate de moarte, m-am corectat, pentru că acum știu (s.a.)! Am urmărit-o ce liniștită ne face cunoștință, vocea ei suna aproape normal, numai un pic monoton: mortăcios” (222).

Marc este primul personaj care ia cuvântul, la fel cum Iago are întâiul monolog important din Othello. Filosofia sa de viață în raport cu „bătălia sexelor” poate fi rezumată astfel: „Eu am vrut să trăiesc, să mă distrez, să le fac fericite pe toate. Le-am fericit și consolat de-a valma, că doar asta vor toate, să fie consolate, adică futute” (57). Marc nu ezită să apeleze la viol pentru a împlini visul femeilor, pentru a le „consola”. Mai mult, își agresează în mod repetat soțiile. Pe Pauline o bate până îi rupe piciorul atunci când este lăuză iar pe Todora o zdrobește ori de câte ori crede că flirtează. Aidoma unui psihopat, raționalizează situațiile, deresponsabilizându-se și învinovățindu-și victimele.

Cu Pauline: „Și pe urmă și-a rupt piciorul.// S-o spun direct: am lovit-o, nu mare lucru, un dos de palmă, acolo, o scatoalcă, și ea s-a lăsat și-a căzut, de și-a rupt piciorul … Să spun drept și tot: am lovit-o cu forță, cu dosul palmei, a căzut pe jos, în prima clipă am crezut că se preface, ca să mă culpabilizeze, îmi venea s-o calc în picioare, s-o fac una cu pământul …” (25). Cu Todora, din perspectiva victimei: „Urla să tac, că îi scol copila, m-a dat cu capul de perete. Mi-a răsucit mâna stângă din umăr, și capul a început să-mi cadă într-o parte, oricât mă străduiam să-l țin drept, numai după câteva săptămâni mi-a trecut … Am căzut și el m-a pus în picioare dintr-o singură mișcare, era un bărbat puternic, atletic, făcea sport regulat. La sfârșit mi-a spus: «Arăți ca o păpușă stricată! Uite ce m-ai făcut să fac!»” (75).

Mai mult, cu Todora, soțul ei practică ceea ce se numește gaslighting (încercare de a înnebuni pe cineva) de la filmul Gaslight din 1944 cu Ingrid Bergman și Charles Boyer: „Uite, când ciocănesc, fața ta fuge după deget, semn clar că ești isterică! Spunea invariabil și râdea, râdea bucuros, el era sănătosul, eu eram isterica, și de isterică ce eram simțeam că pe fața mea se citește cât de rușinată mă simt, cât de vinovată, în timp ce el avea dreptul să râdă în continuare, mulțumit, îngăduitor, generos …” (109) De altfel, psihopatia lui (absența empatiei și lipsa oricărui sentiment de vinovăție) se vede cel mai bine când este părăsit de fiica sa, care fuge în străinătate la Pauline, și constată: „… am vrut să aflu ce vină am eu în fața lui Dumnezeu …” (95)

De asemenea, am putea interpreta obsesia lui Marc de a lăsa-o însărcinată pe Pauline, pentru a încătușa-o mai bine de el, printr-o grilă de lectură anti-natalistă: chiar ar fi profitabil pentru natură să perpetueze asemenea gene? Marc își concepe însămânțarea în termeni militari și religioși: „Fiecare șarjă de spermă pe care am tras-o în ea a fost o investiție în viitorul nostru … La fiecare futai, mă simțeam ca un păstrăv care și-a lepădat lapții în râul de munte. După ce-o umpleam de spermă, urmăream cu închipuirea lungul drum al armatei mele, vedeam cu ochii închiși milioanele mele de semințe calitate prima dând din codițe spre cetatea mistică” (18-9)

Todora este practic vândută de homosexualul (pe atunci) reprimat Claudiu vecinului său Marc. Este, poate, cel mai sinistru moment al romanului, dovadă că atunci când pictorița se reîntâlnește cu asistentul de călău Claudiu și descoperă cauza (sau una din cauzele) tragediei sale, originea apocalipsei personale, starea ei sufletească este pe măsura secvenței cutremurătoare Dies Irae din Recviemul lui Verdi: „… singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat era să rămân singură, să mă aplec peste pântecele de beznă din miezul lumii, peste uterul acela negru ca o stea neagră de sub picioarele mele. Ce vorbesc, bezna din miezul meu … jubilam negru simțindu-mi sângele negru în creierul negru sub tâmplele albe … Tumtum-ul trompetelor și bubuitul sângelui, de pe două coline ale lumii, din cerul de deasupra pământului și din iadul de pe pământ. Pentru că dacă există undeva, atunci iadul există aici. Aici și acum. Sub oasele craniene ca o căciulă de zăpadă neagră. Neagră. Sunt singură și neagră” (174).

Episodul poate fi asemuit cu visul înspăimântător, demonic de pe la sfârșitul romanului, în care Todora descoperă tenebrosul din inima sacrului: „Eram la Locul cu Grâu, intram în biserică. Dar nu în nava principală, ci direct în altar. Și nu pe ușă, ca preotul, ci pe fereastră: m-am văzut cățărându-mă ca un liliac pe zidul exterior și încălecând fereastra dinspre răsărit și intrând în locul acela interzis femeilor. Iar înăuntru era o beznă compactă, de sus, călare cum eram pe pervazul ferestrei, vedeam interiorul bisericii, și-n locul frescelor naive și colorate … și-n locul băncilor de lemn acoperite cu țesături colorate de casă … era numai beznă, pentru că totul arsese (s.a.). Sau a fost dat cu văruială neagră, cu vopsea neagră. De sus, călare pe pervazul foarte înalt al ferestrei, m-am uitat la dezastru, am contemplat bezna însăși ca și cum m-aș fi uitat într-o mină de sare” (295). Visul amintește de inițierea cioraniană în principiul satanic al suferinței dar și de tematizarea jungiană a daimonicului (ori de celebra negritudine a lui Celan).

Prolog în cer și pe pământ, episod care este strecurat înainte de finalul romanului, singurul fragment în care se manifestă un narator omniscient, este, am putea spune, esența romanului. Precum toată cartea, dar cu o intensitate sporită, capitolul este construit muzical și cinematografic. Din punct de vedere filmic, Prologul seamănă cu finalul unor producții precum Melancholia lui Trier sau Martyrs de Laugier. Revelarea numinosului, mysterium tremendum, este un eveniment traumatizant, recepționat cu „frică și cutremur” care mă trimite (și) la viziunea trinitară a „fratelui” Klaus descrisă de Jung. Din punct de vedere muzical, Prologul poate fi comparat cu ultimele trei părți ale Simfoniei Nr. VI de Beethoven: (3) Lustiges Zusammensein, (4) Gewitter, Sturm, (5) Hirtengesang (cu deosebirea că recunoștința din finalul simfoniei beethoveniene este înlocuită la Marta Petreu de anxietatea mamei Todorei). Momentul Panic din Prolog se potrivește cu Furtuna lui Beethoven. Mai mult, Prologul, prin însemnătatea sa în structura romanului poate fi comparat cu Liebestod-ul Isoldei: după cum se știe, cadențele din preludiul lui Wagner nu sunt rezolvate de compozitor până în ultima scenă a actului III. Și la Wagner, și la M. Petreu, tensiunea este copleșitoare iar Prologul este climax-ul cărții.

Supa de la miezul nopții este un roman al contrastelor dramatice, alternând adagio-ul melancolic (ne amintim de a doua mișcare din Simfonia Nr. VII de Bruckner) cu un presto de sfârșit de lume (Tuba mirum de Verdi). Bipolaritatea plutonică a scriiturii iese la iveală doar dacă o amplificăm prin incursiunea în registrul muzical: ultima supă a Todorei este simultan lugubră și sublimă precum wagnerianul Marș funerar al lui Siegfried.

Text publicat inițial în Mozaicul, 2/2018

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s