Umbra umbrei

În 1839, poetul și prozatorul american Edgar Allan Poe publică povestirea William Wilson, în care descrie conflictul dintre Eu și dublu. William Wilson prefigurează multiple scrieri din secolul al XIX‑lea, precum Dublul (1846) lui Dostoievski, Dr. Jekyll și Dl. Hyde (1886) de Stevenson sau Horla (1887) de Maupassant. Tema principală a povestirii, și anume sciziunea între umbră și Eu (în termeni jungieni) sau între Se și supraeu (în termeni freudieni) poate fi interpretată printr‑o hermeneutică paranoidă, în care relația dintre cele două personaje (numite de noi William Wilson 1, naratorul, personajul originar și William Wilson 2, dublul naratorului, umbra sa) poate fi inversată, asemenea unui joc de oglinzi, în care raportul dintre original și copie devine ambiguu.

Observăm chiar de la început că în textul lui Edgar Allan Poe este înscenat un conflict între voințe [wills], simbolizat de încleștarea dintre William Wilson 1 și William Wilson 2. Prin intermediul epigrafului din poemul Pharonnida (1659) de William Chamberlayne, Poe deschide calea către asaltul draconic al supraeului, sub semnul căruia e scrisă povestirea: „Ce spui de asta?/ Ce spui de cruda conștiință,/ Acest spectru în calea mea?“ (WW 418) Încă din copilărie, personajul lui Poe face „legea în casă“, subjugând autoritatea părintească, ceea ce înseamnă că:
1. fie William Wilson devine un Se anarhic, ce‑și transgresează genitorii;
2. fie – mai sigur – eroul introiectează supraeul, creându‑și propriul „sistem represiv”.

Descriindu‑și propria copilărie, naratorul face referire la „viața sa de școlar“ petrecută într‑o „clădire elisabetană, vastă și întortocheată, dintr‑un sat neguros din Anglia“ (WW 419). Această casă „străveche“, ale cărei „șerpuiri“ și „tainice împărțiri“ „nu se mai sfârșeau“, „încât ideile noastre cele mai exacte cu privire la întreaga zidire nu erau foarte diferite de cele cu care ne aplecăm asupra infinitului“ (WW 421). Casa este un „locus amoenus“ (Halliburton), infinitatea sa constituind o analogie pentru complexitatea personalității lui William Wilson. Un alt analogon al eroului este profesorul său, pastorul doctor Barnsby, a cărui natură heteroclită anticipează contradicția dintre William Wilson 1 și William Wilson 2.

William se confruntă cu un elev care are exact același nume (de botez și de familie) ca el, este născut exact la aceeași dată, se îmbracă la fel ca el – pe scurt, are exact aceleași coordonate fizice și psihologice. Acest William Wilson 2 nu este impresionat de firea „ardentă, entuziastă și poruncitoare“ (WW 423) a lui William Wilson 1, trezindu‑i acestuia anxietate și generând sentimentul că egalitatea potențială dintre elevi poate fi tradusă prin superioritatea mascată a celui secund. William Wilson 2 pare animat de dorința de a se „împotrivi lui sau de a‑și umili“ (WW 424) tizul, pe care‑l copiază cu exactitate, mai puțin printr‑un defect la corzile vocale, astfel încât nu putea să‑și ridice „vocea dincolo de o șoaptă abia auzită (s.a.)” (WW 425). Un prim climax al povestirii constă în episodul în care William Wilson 1 pătrunde în camera lui William Wilson 2 și‑l privește pe acesta dormind.

William Wilson se vede pe sine însuși prin celălalt. Întâlnirea dintre cei doi este ratată pentru că personajul principal este incapabil să se identifice cu celălalt, inapt să‑l integreze. William Wilson 1 repetă rimbaldian ca o mantră: „eu nu sunt William Wilson 2“, „sunt o alteritate radicală ce nu poate fi reconstituită prin limbajul identității“. Individualizarea și diferențierea ne programează pentru o nerecunoaștere în celălalt, chiar și atunci când acesta înfățișează un aspect propriu. Senzațiile de amorțeală și de înghețare care prefigurează groaza recunoașterii („dacă acesta sunt eu, atunci eu cine sunt?“), cât și violarea principiilor identității și ale noncontradicției, prefigurează stranietatea comportamentală a personajului dostoievskian Goliadkin din nuvela Dublul. William Wilson 1 refuză să fie William Wilson 2: clivajul, înainte de a fi psihologic, e ontologic. Să ne închipuim că ne privim dublul din exterior, una din halucinațiile „favorite” a autorului – nu numai a naratorului – Horlei. Ne putem imagina că unul din primele sentimente încercate este cel de inferioritate: putem avea dubii asupra existenței noastre, o impresie numită de psihiatrul existențial R. D. Laing „insecuritate ontologică.“

„Acesta este dublul meu sau sunt eu însumi dublul, copia copiei mele, umbra umbrei?” Ne vine în minte și reflecția borgesiană: „Să nu fii om, ci proiecția visului altui om, ce sentiment de umilință, de vertij!“ Impresia de derealizare (în sensurile propriu și figurat ale acestui cuvânt: pierdere a rațiunii și a simțului realității fenomenale) cască un abis în sânul ființei, în care personajul se scufundă, asemenea lui Abiron. Reacția lui William Wilson 1 este una de derută, de fugă, de negare a realității – mai mult, el părăsește uterul ființial, abandonează pentru totdeauna infinita clădire a școlii. Dar William Wilson 2 rămâne atașat, fixat – ca un golem – de William Wilson 1, pentru că încercăm să ne schimbăm „cerul deasupra capului”, refuzând să acționăm asupra sufletului (Seneca).

Este interesant că în cele trei confruntări cu dublul, în timp ce supraeul intră în relație cu Se‑ul (sau Eul intră în coliziune cu umbra), încercând să aducă un plus de lumină raționalistă, un plus de conștientizare, lumina scade progresiv, vestind eventuala obnubilare sau o confruntarea cu o umbră densă, distructivă. De la „razele de lumină” care „au căzut vioi asupra celui adormit“ (WW 429), la lumina „nespus de firavă a zorilor“ (WW 430), suntem conduși la o „strașnică și năvalnică impetuozitate care stinse, ca prin farmec, toate lumânările din odaie“ (WW 434), astfel încât nu putem decât ghici silueta lui William Wilson 2. Acest dying of the light, acest supliciu al luminii poate semnifica cel puțin două lucruri:
a) fie supraeul este, asemeni hegelienei raționalizări a realității (Was vernünftig ist, das ist wirklich; und was wirklich ist, das ist vernünftig), o lumină neagră, o falsă sursă de iluminare și atunci tentativele de control și de supraveghere ale supraeului mai mult întunecă“ Dasein‑ul, blocându‑i capacitatea de transformare și potențialul de individuare;
b) fie supraeul se prăbușește în noaptea întunecată a Se‑ului și atunci lumina conștiinței scade pe măsură ce este înghițită de obscuritatea inconștientului. D. B. Stauffer argumentează în favoarea ultimei versiuni, analizând stilistic textul. Wilson 1 devine „din ce în ce mai irațional”, rememorând „dezintegrarea personalității sale”, tonul „analitic”, „intelectual” al narațiunii fiind subminat de climax‑uri „emoționale”, dramatice.
Finalul povestirii, în care William Wilson 1 își ucide dublul la balul mascat ce are loc la palatul ducelui Di Broglio, consemnează o nouă criză de conștiință a eroului sau un ultim triumf al iraționalismului:

„O oglindă mare – așa îmi păruse la început în starea mea de confuzie – se afla acum acolo unde înainte nu se zărise nici una; și când, în culmea terorii, am înaintat câțiva paşi spre ea, propria imagine, dar cu chipul pe de­a­ntregul palid şi mânjit cu sânge, veni în întâmpinarea mea cu un mers firav și șovăielnic.// Așa îmi păruse, spuneam, dar nu era aşa. Era chiar adversarul meu… era Wilson, care stătea înaintea mea în agonia morții. Masca și mantia lui zăceau acolo unde şi le azvârlise, jos pe podea. Nu era fir în toate straiele lui, cută în trăsăturile stranii şi bine conturate ale feţei sale care să nu fie, până la absoluta identitate, ale mele proprii! …
— Ai învins, şi mă predau. Totuşi, de acum înainte mort eşti şi tu… mort pentru Lume, Cer şi Nădejde! În mine ai existat şi în moartea mea, vezi în această imagine, care‑i a ta proprie, cât de deplin te‑ai răpus pe tine însuţi.” (WW 438‑9)

Uciderea/sinucidere anihilează „speranța lui Wilson 1 de a atinge armonia psihică” constituind „o întrerupere a procesului de individuație”. William Wilson „va supraviețui doar ca un fel de carcasă goală, lipsită de nucleu existențial“, trecând prin viață ca un mort viu. Moartea lui William Wilson 2 este oglindită în sinuciderea lui William Wilson 1, cu dubla destrucție a ființei fenomenale și numenale („mort pentru Lume, Cer”). Pentru că moare ca ființă senzorială, pentru care dispare farmecul lumii acesteia, Wilson s‑ar putea realiza, în alte condiții, ca ființă spirituală, prin asceză, post sau meditație. Dar el e mort și pentru Cer: nu numai beția simțurilor îi este refuzată, ci și rectitudinea duhului. Pentru el nu există mântuire, sufletul lui va fi totdeauna o oglindă fisurată. Leitmotivul renunțării la speranță (prezent și la Oscar Wilde) conduce personajul la o stare de disperare lucidă, constitutivă pentru cei care acceptă o concepție tragică asupra existenței.

După Ruth Sullivan, supra‑egoticul William Wilson 2 este naratorul povestirii (nu pulsionalul William Wilson 1), fapt ce poate fi dovedit prin tonul intransigent și moralist al expunerii, prin supra‑incriminarea pioasă, ce poate fi simptomul unui narcisism à rebours. Continuând această linie de argumentație și amintind de mesajul poeziei lui Poe A Dream Within a Dream, Nancy Berkowitz Bate propune o ipoteză fascinantă, care ne incită să ne imaginăm că „universul însuși ar putea fi vis sau ficțiune“. Cercetătoarea americană sugerează că William Wilson 1, personajul principal al povestirii este doar o halucinație, un coșmar al lui William Wilson 2. Comportamentul fantasmatic al lui William Wilson 1 ar viola cartezianul cogito ergo sum: William Wilson 1 gândește, dar nu există. Mai mult, William Wilson 2 ar încerca să‑și corecteze și să‑și cenzureze dublul pentru a‑și îmblânzi coșmarurile. După Moores, și William Wilson 1, și William Wilson 2 sunt umbre (nu numai William Wilson 2, the whisperer, așa cum considerau criticii mai vechi). William Wilson 2 „nu poate fi ucis ci există într‑o lume psihică reprimată, subterană“. De asemenea, William Wilson 1 „ar putea fi alteritatea reprimată“ a unui William Wilson 2 adormit, „în ciuda statutului de persoana întâi“ (Moores).

Pornind de la analizele acestor trei cercetători (Sullivan, Bate, Moores), care propun o interpretare oarecum paranoidă a povestirii semnate de E. A. Poe (în sensul în care personajul principal, cel designat William Wilson 1, este mutat în planul secund, ca Se dominat de supraeu, ca halucinație în visul lui William Wilson 2 sau ca umbră secundară) și urmând mai ales comentariul lui D. J. Moores (care arată că William Wilson 1 și William Wilson 2 sunt umbre reciproce), sugerăm ipoteza noastră hermeneutică. În opinia noastră, William Wilson 2 este umbra jungiană a personajului principal, dublul său enigmatic, care‑i trezește anxietate și sentimente de inferioritate. Scăderea progresivă a luminii din cele trei întâlniri menționate cu dublul (lumina puternică a zorilor, lumină stinsă a zorilor, întunericul dens după stingerea lumânărilor) marchează prăbușirea conștiinței în Se, moartea soarelui interior și resurecția soarelui negru al inconștientului.

Pentru că William Wilson 1 refuză să integreze umbra, refuză să‑și recunoască demonul interior, „luminița“ conștiinței (Jung) riscă să fie anihilată de bezna Se‑ului. Până la acest punct interpretarea noastră coincide cu lectura jungiană standard. Totuși, din perspectiva noastră, William Wilson 1 ar putea fi designat ca umbra umbrei. Prin această denumire, mergem mai departe decât Moores, care explica povestirea prin reciprocitatea umbrelor dar ne situăm pe urmele celor trei critici amintiți, propunând tot o lectură paranoidă (William Wilson 1, personajul principal ar fi copia umbrei originare, umbra în raport de secundaritate cu șoptitorul refulat). Umbra, amintește Jung de mai multe ori, este legată de corp. Or, corpul umbrei umbrei este umbra originară, i. e. William Wilson 2. Inversiunea William Wilson 2 – umbra/William Wilson 1 – umbra umbrei este susținută de prezența oglinzii din scena finală, care deturnează raportul dintre copie și original.

Ce aduce nou ipoteza noastră hermeneutică față de cea a lui D. J. Moores, de pildă, care are o teorie similară? Umbra jungiană are o parte luminoasă: „umbra … nu e un rău absolut. Ea conține și însușiri copilărești sau primitive care însuflețesc și înfrumusețează într‑un anumit fel existența omenească” (Jung). Postmoderna umbră a umbrei presupune o duplicare și o deturnare a demonismului, concept care se poate amplifica. Un aforism poate să aducă lumină în această chestiune: slujitorul diavolului (umbra umbrei) este uneori mai satanic decât stăpânul său (umbra). Dacă numai Hitler (umbra) este vinovat, asistenții lui „banali”, precum Eichmann (umbra umbrei), pot fi scuzați?

Cel mai bine se vede raportul dintre umbră și umbra ei în romanele lui Dostoievski: Stavroghin și Ivan Karamazov sunt personaje luciferice (umbre), care ascund nu unul, ci mai mulți sori interiori. Piotr Stepanovici Verhovenski, admiratorul lui Stavroghin și Pavel Fiodorovici Smerdiakov, cel care‑l imită pe Ivan sunt umbre ale umbrei, lipsite de verticalitatea romantică a primilor doi. Umbra poate fi convertită, umbra umbrei nu‑și găsește loc nici în iad. Lucifer, diavolul (Diabolos vine de la diabellein: a diviza), prototipul răului absolut, clasica umbră își refulează partea luminoasă, angelică: este scindat sau schizoid, asemenea lui William Wilson 1. Nu răutatea este caracteristica fundamentală a diavolului, ci ambiguitatea. La fel cum Dumnezeu are o latură negativă (mâna lui stângă), Lucifer are o propensiune spre libertate, intransigență, autonomie, mândrie (mâna lui dreaptă).
Dacă umbra are această înălțime și profunzime luciferică, umbra umbrei este complet lipsită de noblețe, de rectitudine, posedând ceva animalic, pulsional, amintind de domnul Hyde (care este tot umbra unei umbre, cea a doctorului Jekyll) sau de neomul descris de Osamu Dazai. Această umbră secundă are tot o componentă diabolică, numai că aceasta este cuplată pe josnicie, mârșăvie, nimicnicie, contingență. Umbra umbrei este zgura și mâzga care rămâne după ce luciferianismul scânteietor este filtrat. Dacă Othello e umbra, umbra umbrei e Iago; Macbeth e umbra, Lady Macbeth – umbra umbrei; cei care îl ucid pe K. la sfârșitul romanului kafkian Procesul corespund combinației dintre demonism și josnicie care semnifică prezența umbrei umbrei. Finalul dureros al unor romane ca 1984 sau Ferma animalelor are exact aceeași orizontalitate satanică.

Departe de a fi doar o plăsmuire semantică, umbra umbrei se potrivește literaturii romantice și post‑romantice, mai ales în situația în care un personaj malefic (dar care are grandoare și care în alte condiții ar fi un personaj pozitiv apolinic) este secundat de un personaj negativ meschin, care se hrănește cu rectitudinea demonică a lui Manfred, de pildă, deturnând măreția lui spre o orizontalitate lipsită de străluciri. William Wilson 1 și‑a refulat partea de „aur” din materialul umbros al lui William Wilson 2, combinând demonismul cu platitudinea: dacă umbra își găsește loc în infern, pentru umbra umbrei trebuie să inventăm un ipotetic al zecelea cerc.

• E. A. Poe, William Wilson (WW), în Masca morții roșii. Schițe, nuvele, povestiri 1831‑1842, traducere, studiu introductiv, note și comentarii de Liviu Cotrău, Iași, Editura Polirom, 2012, pp. 418‑439.

Publicat inițial în Apostrof, 3/2018

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s