Am fost invitat să citesc la cenaclul profesorului meu coordonator din München. Am citit aseară direct în germană cinci poeme traduse de Anton Potche: Imn pentru generaţia 2000 +, 69 de pahare ciobite (din Război civil), noaptea instinctelor, angst şi exerciţiu (din Noaptea instinctelor). Am fost extrem de bine primit, mult mai bine ca în ţară. Am mai citit înainte la Bucureşti şi la Craiova, unde a fost OK; la Cluj, în schimb a fost o atmosferă slabă şi nişte moderatori neinspiraţi. Am citit în faţa unui public avizat de poezie, nu în faţa unor oameni pudici sau lipsiţi de educaţie, cum a fost la Bookfest în 2009, la lansarea Nopţii instinctelor, când prietenii îmi spuneau că publicul de ocazie se retrăgea angoasat sau scârbit, atunci când auzeau cuvintele mele „dure” sau „nihiliste”. Imnul a suscitat discuţii vii şi toţi mă întrebau cum văd asasinarea lui Ceauşescu în lumina evenimentelor din Libia. Sau cum se raportează azi românii la moartea lui Ceuaşescu. Le-am spus că la fel cum se raportau romanii la moartea lui Nero. Ceauşescu – Hitler a fost prima comparaţie controversată a serii. Am fost întrebat ce sunt şoimii patriei şi dacă am făcut parte din ei. Le-am spus că sunt un fel de Hitlerjugend (n-am găsit o comparaţie mai potrivită pe moment) şi că toţi copiii pre-decembrişti au fost şoimi. Imnul a fost comparat cu Howl şi cu poeziile post-marxiste ale lui Enzensberger din anii 1950-60. (Îmi plac poeziile de tinereţe ale lui Enzensberger.) Le-am mai spus că sunt anticomunist, ca majoritatea generaţiei mele, dar revolta mea vine totuşi din stânga. Cineva mi-a sugerat să scriu un manifest Tineri anticomunişti, mai avem un singur duşman: capitalismul. Poezia cea mai lăudată a fost 69 de pahare ciobite (titlul iniţial, mai bun era cosmogonie într-un pahar cu vodkă, fiind dedicată lui Dinescu şi lui Grad). Mulţi au remarcat că poemul meu este un experiment cu expresionismul german. Am fost întrebat cine este Hyperion. Le-am explicat pe scurt povestea lui Eminescu, dar am spus că mă refer şi la Keats şi Hölderlin. M-am bucurat încă odată că înainte de Război civil n-am citit aproape deloc poezie română, preferând să-i citesc pe Baudelaire, Lautréamont, George, Celan sau Corso în original. Încă din liceu cunoşteam şi apreciam teza lui Ionesco, ce considera că Arghezi şi Petrescu sunt mai mult sau mai puţin imitatori. De fapt este evident că într-un vers ca „Et le ciel regardait la carcasse superbe/ Comme une fleur s’épanouir” încape tot simbolismul românesc. M-a amuzat foarte tare cineva care a zis că şi el scrie poezii cu plăcere, dar când le-a auzit pe ale mele şi-a dat seama că nu are talent şi le va arde. Noaptea instinctelor (poemul) a stat sub semnul lui Lautréamont şi Poe. Cineva mi-a spus să nu mă supăr, dar că am ceva din Dracula. Profesorul a zis că nu m-aş supăra, pentru că de la primul mail mi-a spus „Oare să trimit scrisoarea de recomandare chiar în Transilvania?”, la care i-am răspuns că „trebuie să trăim periculos”. La Angst a fost lăudată traducerea, dar poemul în sine nu prea a plăcut. S-a spus că este prea existenţialist, la care am replicat că este mai mult nihilist. De multe ori, a trebuit să traduc şi în engleză versurile şi să dau şi originalul român, ca publicul să aibă o imagine mai clară a semnaticii. La poemul Exerciţiu, efectiv s-a dezlănţuit un râs homeric, mai ales la versurile cu Ioan, Paul şi Iosif. A fost cel mai bun moment al carierei mele de scriitor şi mi-am amintit dictonul nietzschean, conform căruia trebuie să devenim ceea ce suntem. Writer’s heaven. Dau mai jos poemele citite şi traducerea lui Potche, căruia îi mulţumesc încă odată pentru munca şi inspiraţia lui superioară.

Poemele citite la Philosophische Rauchsalon, 23 feb 2011

imn pentru generaţia 2000 +

pentru toţi cei care aveau trei ani la revoluţie, şi care
au auzit de ceauşescu, cozi, foamete,
de la părinţi sau de la fraţi mai mari,
pentru toţi cei care au fost şoimi ai patriei doar pentru o zi,
pentru toţi cei care joacă starcraft la internet café şi fură
zece mii din portofelul părinţilor să mai stea o oră,
pentru toţi cei care au fost aruncaţi într-un vid special,
fără închisori, fără securişti, dar ghidat de oameni
ca vadim şi păunescu,
pentru toţi cei care trăiesc într-o democraţie
în care domnesc foştii comunişti,
pentru toţi cei care se gândesc cum să-şi vândă inteligenţa
în străinătate, pentru că ţara le oferă pentru
capacităţile lor 3 milioane pe lună, care de-abia
le ajung pentru chirie,
pentru toţi cei care societatea îi stigmatizează pentru că vor
să fugă din chiar românia care îi lasă să moară
de foame,
pentru cei care citesc noaptea romane din colecţia cartea
de pe noptieră, şi dimineaţa sunt prea osteniţi
sau prea împliniţi ca să mai meargă la şcoală,
pentru profesorii de la filozofie, care uită cu greu slangul
marxist şi pentru profesorii de liceu care apreciază
copy/paste-ul în favoarea unei lucrări originale,

pentru profesorii dinozauri, care ne spală creierul cu
informaţii de-a gata, şi cu principii suprasensibile într-o lume în care predomină doar Schimbarea,
pentru această societate care se modelează
după mită şi plagiat

acum, teoretizez Ruptura,
de astăzi ne naştem din nou,
nu mai semănăm cu taţii noştrii,
refuzăm tradiţia,
ne întemeiem din nou,
şi chiar dacă identitatea noastră nu e la fel de
conturată ca şi confuzia,
din rebeliunea va ieşi ceva nou, de nenumit,
măcar ştim ce nu vrem să fim,
aveam steaua polară a Haosului deasupra noastră,
am fost botezaţi din nou

numesc Criza,
destul cu valorile voastre care v-au ţinut de cald
în somnul istoriei,
destul cu poezia de partid,
nu mai există Partid,
de ce continuaţi să scrieţi în gol, cu reflexe moarte,
de parcă ar exista Unul ?
nu vă mai aserviţi unui autoritarism!

de azi nu mă mai subsumez vouă – nu puteţi fi învinovăţiţi
pentru purtarea voastră,
puteţi fii stigmatizaţi doar pentru faptul că perpetuaţi
servitudinea, o predaţi, o reluaţi

voi, dinozauri, mă auziţi? nu avem nevoie
de moştenirea voastră
este o lume altundeva, şi noi o vom descoperi

69 de pahare ciobite

hyperion spectral îşi face veacul prin crâşme murdare
cu unghiile roase şi palme scobite soarbe
un gin şi pipăie câte-o grasă
paharnic delicat, bea primul din sticlă şi-şi umezeşte
gâtlejul umil când pierde la whist,
da, îl poţi întâlni pe la gară, în catacombele
zdrobite de tramvai la ore timpurii,
sau la cimitirul central, ca un werther şobolan
amuşină cu gândul
proaspetele morminte gâdilate de ploaie,
caută groapa iubitei sale
“când ţi-am văzut chipul
reflectat în placa funerară
când am priceput că tu eşti muritoare…”
aproape îi poţi auzi gândurile în liniştea răcoroasă de metal
“voi creşte – voi scădea
eu ca lumina lunii”
îi poţi citi pe frunte toată povestea fără haz
prin cutele care-l brăzdează simetric
“asta o am de la 15 ani, când mi-a murit mama
asta la 18, când am ieşit de la dezalcolizare,
asta de la 24, când tot o femeie pe care n-am
putut salva a murit,
şi asta” gânduri cu ace îl tatuează pe dinăuntru
“asta trebuie s-o fi făcut când m-am născut”

pe aripile păcatului, în alfabetul gotic, corbii
se sinucid kamikaze în lună,
şi ca astralis, el ştie să-şi citească povestea
în norii ce sângerează pe boltă,
sau ca un brandon lee mahmur scobeşte huma
cu unghiile şi dinţii,
în loc de lacrimi viaţa i-a administrat o formă
specială de bocet,
un hăuit la intersecţia dintre rânjet şi hohot de nebun,

se face dimineaţă, “destul am gustat pe limbă
buzele arse ale lunii”,
soarele spală deja mănăşturul,
“pe fiecare stradă am adulmecat simbolul morţii tale,
am simţit până în tălpi duhoarea,
şi cum nebunul lui nietzsche cânta în biserici
requiem-uri deşănţate,
în fiecare crâşmă îmi vine să îţi fac altar,
să borască la pisoar
prietenii de pahar deasupra icoanei tale”

“cu o gură străină îmi intonez moartea în limbi necunoscute
şi parcă am murit de mult
ce-a mai rămas…durerea adumbreşte acest oraş
cu aripi de negreală”
aproape că-i auzi gândurile –
şi-n fiecare ciob o oglindă spartă
şi în fiecare oglindă un “cine sunt eu?”

noaptea instinctelor

fac autostopul cu capul iubitei mele în mână
un vânt avid mă-mpunge în coaste
pădurea vuieşte, aerul geme şi mi-e greaţă
opresc un camion cu gesturi largi de comis voiajor

îi explic şoferului că vreau să mă întorc în oraş
s-a întâmplat o nenorocire şi vreau s-o repar
trebuie să fac neapărat rost de-un cuţit
şoferul, nelămurit dar fără să renunţe la amabilitate
mă invită s-o şterg – avea o cheie franceză în mână

am luat-o în goană spre oraş
maşinile poliţiei dispăreau când mă-ncordam din umeri

ajuns acasă, am luat un briceag din sertar
şi i-am spart ochii iubitei – aproape am leşinat de bucurie
somnul m-a năpădit după efort

când am deschis ochii, camera era schimbată
cineva face experimente cu mine
părăsind cuşca, am descoperit că au schimbat şi strada
nu recunoşteam împrejurimile
mă simţeam ca un cadavru strămutat dintr-un dric în altul

încercam, fără mare succes, să mă orientez
oamenii mă ignorau total, nu-mi răspundeau la întrebări
nici măcar nu-mi aruncau o privire

ajuns în faţa unor oglinzi din vitrina unui mare magazin
am înţeles de ce – aveam ochii scoşi

abia atunci mi s-a tăiat privirea – scăpând de sub hegemonia ei
am început să miros, m-am pus în patru labe
mi-am mânjit faţa şi pieptul de sânge ca indienii
şi am sărit la beregata trecătorilor
scuipam, mugeam şi muşcam ca un împieliţat
n-a scăpat unul de împusătura mea

când m-am trezit, iubita mea făcea autostopul cu capul meu în mână
un camion a accelerat şi ne-a zdrobit pe amândoi
am văzut totul

angst

o vom pune în pământ
n-ai cum să te-mpotriveşti
dacă taci noaptea
auzi cum chinul forţează uşile
şi-ţi face creierul să sune
ca un fişic de 50 de bani

din clipa în care ai fost flegmat în existenţă
devii proprietarul unui suflet întretesuţ cu viermi
în timp ce te dezvolţi, proliferează umbra
ai gustul ţipătului ce te va gâtui
îndesat sub limbă

o vom pune în pământ
aud cum sparge chinul uşile
consistenţa destinului prinde, uneori,
alura călăului care apasă trapa

exerciţiu

isus s-a reîncarnat în secolul 21, ateu
iuda s-a afiliat unei grupări neonaziste
toma vinde biblii uzate şi face practica la misionarii iehovişti
petru a devenit nihilist şi s-a mutat în subterană
pavel şi-a tăiat venele într-o seară frumoasă de vară
suferea o depresie cronică
şi nu-i suporta pe cei care se îmbrăţişează pe stradă
ioan îşi continuă cariera de top model de-a lungul secolelor
iosif a devenit psihoterapeut
şi le recomandă tuturor virginelor să avorteze
satan a ajuns laborant în antartica
jucând, la momente festive,
rolul lui moş crăciun şi al iepuraşului de paşti

hymne für die generation 2000+

für alle, die bei der revolution drei jahre alt waren und die
von ceauşescu gehört hatten, von schlangen, hunger,
erzählt von eltern und größeren brüdern,
für alle, die mindestens für einen tag falken des vaterlandes waren,
für alle, die starcraft im internetcafé spielen und zehntausend
aus der geldbörse der eltern stehlen, um noch eine stunde zu verweilen,
für alle, die in ein spezielles vakuum katapultiert wurden,
ohne gefängnisse, ohne securisten, aber gelenkt von menschen
wie vadim und păunescu,
für alle, die in einer demokratie leben,
in der die gewesenen kommunisten herrschen,
für alle, die überlegen, wie sie ihre intelligenz ins ausland
verkaufen können, weil das land bietet ihnen für
ihre fähigkeiten 3 millionen pro monat, die kaum
für die miete reichen,
für alle, die von der gesellschaft stigmatisiert werden, weil sie
aus eben dem rumänien fliehen wollen, das sie den
hungertod sterben lässt,
für claudiu komartin, der die seiten der zeitschrift euphorion strickt,
wie eine sternschnuppe oder wie ein planet,
für jene, die nachts romane aus der reihe das buch auf dem
nachtkästchen lesen und morgens zu erschöpft sind
oder zu voll, um noch zur schule zu gehen,
für die lehrer der philosophie, die nur mühsam den marxistenslang
vergessen und für lyzeumlehrer die das copy/pas
einer originellen arbeit vorziehen,
für die dinosaurierlehrer, die uns das gehirn mit fertiginformationen
auspülen und mit hypersensiblen prinzipien in einer
welt, in der nur die Änderung vorherrscht,
für diese gesellschaft, die sich modelliert nach
bestechung und plagiat

jetzt theoretisiere ich den Bruch,
ab heute werden wir wieder geboren,
wir ähneln nicht mehr unseren vätern,
lehnen die tradition ab,
wir gründen uns aufs neue,
und wennglcich unsere identität nicht so
ausgeprägt ist wie die konfusion,
wird aus der rebellion etwas neues entstehen, unbenennbar,
zumindest wissen wir, was wir nicht sein wollen,
wir hatten den polarstern des chaos über uns,
wir wurden erneut getauft

ich benenne die Krise,
genug mit euren werten, die euch wärmten
in der geschichte schlaf,
genug mit dem parteigedicht,
es existiert keine Partei mehr,
warum fährt ihr fort ins leere zu schreiben, mit toten reflexen,
als würde Eine existieren?
dient euch nicht mehr einem autoritarismus an!

ab heute subsumiere ich mich nicht mehr mit euch – ihr könnt
für euer verhalten nicht beschuldigt werden,
ihr könnt lediglich für die tatsache stigmatisiert werden, dass ihr die
kriecherei beibehaltet, sie lehrt, sie wiederholt

ihr, dinosaurier, hört ihr mich? wir brauchen
eure erbschaft nicht
es gibt woanders eine welt und wir werden sie entdecken

69 zerbrochene gläser

hyperion spektral macht sich das jahrhundert durch verdreckte kneipen
mit abgeknabberten fingernägeln und ausgehöhlten handflächen
nippt er an einem gin und begrapscht eine dicke
feiner mundschenk, trinkt als erster aus der flasche und befeuchtet
sich die ergebene gurgel, wenn er beim whist verliert,
ja, du kannst ihn am bahnhof antreffen, in den katakomben
zerschmettert von den straßenbahnen in aller früh,
oder auf dem zentralfriedhof , wie ein rattenwerther
entblößt er in gedanken
die frischen, vom regen gekitzelten gräber,
sucht das grab seiner geliebten
„als ich dein antlitz
in der grabplatte reflektiert sah,
als ich begriff, dass du sterblich bist …“
fast kannst du ihre gedanken in der kühlen metallstille hören
„ich werde wachsen – sinken
wie das mondlicht“
du kannst ihm die ganze humorlose geschichte von der
symmetrisch durchfurchten stirn ablesen
„diese habe ich seit meinem 15-ten lebensjahr, als mutter starb,
diese seit dem 18-sten, als auch eine frau, die ich nicht retten
konnte, starb,
und das“, gedanken tätowieren ihn von innen mit nadeln,
„das musste sie bei meiner geburt getan haben“
auf den flügeln der sünde, im gotischen alphabet, begehen
die raben kamikazeselbstmord auf dem mond,
und als gestirn versteht er es, seine geschichte in den am
firmament blutenden wolken zu lesen
oder er wühlt wie ein brandon lee mahmur mit nägeln und zähnen
im humus,
statt tränen hat das leben ihm eine spezialform des klagens
zugeteilt,
ein gekreuztes gejammer zwischen grinsen und verrücktengelächter

der morgen graut, „zur genüge habe ich die verbrannten lippen
des mondes auf der zunge verkostet“,
die sonne wäscht schon das mănăştur-viertel,
„in jeder straße witterte ich das symbol deines todes,
ich habe den gestank bis in die solen gespürt,
und wie nietzsches verrückter in der kirche
liederliche requien spielt,
in jeder kneipe kommt es mir, dir einen altar zu bauen,
sollen die becherbrüder im pissoir
über deine ikone pinkeln“

„mit einem fremden mund intoniere ich mir den tod in unbekannten sprachen
und, als wäre ich längst gestorben,
was noch blieb … der schmerz umschattet diese stadt
mit schwärzeflügeln“
fast hörst du ihre gedanken –
und in jeder scherbe einen zersprungenen spiegel
und in jedem spiegel ein „wer bin ich?“

post-mortem

ich mache den anhalter mit dem kopf meiner geliebten in der hand
ein feindseliger wind stößt mir in die rippen
der wald tost, die luft ächtzt und mir ist schlecht
ich halte einen laster mit breiten gesten eines handelsreisenden an

ich erkläre dem chauffeur, dass ich zurück in die stadt will
es ist ein unglück passiert und ich will es reparieren
ich muss mir unbedingt ein messer besorgen
der chauffeur, verständnislos aber weiterhin höflich,
lädt mich ein es zu tilgen – er hatte einen franzosen in der hand

ich eilte in stadtrichtung
die polizeiautos verschwanden, als ich meine schultern anspannte

zu hause angekommen, nahm ich ein taschenmesser aus der schublade
und bohrte der geliebten die augen aus – fast wäre ich vor freude ohnmächtig geworden
der schlaf hat mich nach der anstrengung übermannt

als ich die augen öffnete, war das zimmer verändert
jemand macht experimente mit mir
den käfig verlassend, merkte ich, dass sie auch die straße verändert hatten
ich erkannte die umgebung nicht wieder
ich fühlte mich wie eine von einem totenwagen in den anderen verschobene leiche

ich versuchte, ohne großen erfolg, mich zu orientieren
die menschen ignorierten mich total, beantworteten meine fragen nicht
nicht einmal eines blickes würdigten sie mich

vor den vitrinenspiegeln eines großen kaufhauses
verstand ich, warum – ich ausgehöhlte augen hatte

erst dann brach mein blick – seiner hegemonie entkommend
begann ich zu riechen, ließ mich auf alle viere
ich habe mir gesicht und brust mit blut beschmiert wie die indianer
und bin den vorbeigehenden an die kehle gesprungen
ich spuckte, brüllte und biss wie ein leibhaftiger
kein einziger entkam meinen stichen

als ich erwachte, machte meine frau die anhalterin mit meinem kopf in der hand
ein laster hat beschleunigt und uns beide erdrückt
ich habe alles gesehen

angst

wir werden sie in die erde setzen
du kannst dich nicht widersetzen
wenn du nachts schweigst
hörst du wie die qual die türen forciert
und dir das gehirn zum klingeln bringt
wie eine 50-bani-hartgeldtüte

vom augenblick deines auswurfs in die existenz
wirst du der inhaber einer mit würmern durchwebten seele
während du dich entwickelst, wuchert der schatten
du hast den geschmack des schreis, der dich geballt
unter der zunge erwürgen wird

wir werden sie in die erde setzen
ich höre wie die qual die türen einbricht
die konsistenz des schicksals nimmt, ab und zu,
die allüre des henkers an, der die falltür betätigt

aufgabe

jesus ist fleisch geworden im 21. jahrhundert, ateist
judas hat sich einer neonazistischen gruppierung angeschlossen
thomas verkauft abgenutzte bibeln und absolviert ein praktikum bei den missionaren jehovas,
um nihilist zu werden, und zog in den untergrund
paul hat sich die venen aufgeschnitten an einem schönen sommerabend
er litt an einer chronischen depression
und konnte die nicht leiden, die sich auf der straße umarmten
johannes setzt seine karriere als topmodell über jahrhunderte fort
josef wurde psychotherapeut
und rät allen jungfrauen zur abtreibung
satan wurde laborant in der antarktis
die rolle des weihnachtsmannes und des osterhasen
spielend, bei festlichen anlässen

[Übersetzt aus dem Rumänischen von Anton Potche]

Anunțuri