Ştefan Bolea, un ”terorist” cultural upgradat în liga umaniștilor

1) Rockavatar gothic

După Harold Bloom încoace, nimeni nu mai poate nega influența exterioară – directă sau indirectă, conștientă sau inconștientă, palpabilă sau imperceptibilă – pe care o întîlnește în calea afirmării sale ca artist. În cazul lui Ştefan Bolea, anxietatea actului de creație vine mai puțin de la entități tangibile sau conturate (generație artistică și biologică, curent literar). Experiența sa inefabilă, și cu adevărat importantă, e focalizată intens pe o anume antropologie voalată a imaginarului pre-creștin și o teleologie post-creștină declarată. Așa cum fiecare ”are dublul său înnegurat / ce patrulează ca un corb însetat de hoit” (”crash”), în volumul ”Noaptea instinctelor” naratorul își pune ostentativ ”o arbitrară mască” pe care oricînd o poate scuipa ”asemenea unui şarpe / o să-mi vărs sufletul peste banda de torţionari / preluînd chipul şi asemănarea avatarului meu (”avatar”). Or, avatarul ontologic și, inevitabil epistemiologic, plasează volumul ”Noaptea instinctelor” într-un spațiu cultural definit, cu elemente recognoscibile de autoficțiune lirică ce oscilează între inițierea nebunului din etalările tarot și rockul gothic, ambele de expresie română cu accent ardelenesc inconfundabil: odată ”aterizat într-un no man’s land / imposibil” (”accident”) – dominat de ”bani falşi alter ego fals biografie falsă” (”psihotic #3”) – ”s-a terminat tristis anima mea” (”psihotic #1”).

Cum să nu te pună pe gînduri această concluzie inevitabilă, dacă ”civilizaţia noastră este o caravană de taxiuri / o gară fără staţii, un paradis populat de terorişti” (”tyler?”), singurul ”adevăr sau provocare / jucate cu mărfarul” (”cultură”). Așa că trebuie luată în seros avertizarea deloc gratuită a naratorului: ”din carcasele noastre se vor alege chiştoace şi scrum / piei de portofele pe care vezi încrustate / sufletul sau mai degrabă absenţa lui (”tyler?”). Urmînd efectele psihologice înapoi spre originarea lor factuală, s-ar putea stabili cu ușurință că nu autorul, ci anume ”ţara a devenit un muzeu peren al terorismului / o poartă între cultura binladen şi civilizaţia mcdonald’s / o românie atomică / al cărei abur, profil şi cadavru / îl vezi şi de pe partea întunecată a lumii / ca un piranha expulzat din uterul pămîntului” (”lunetişti”). Astfel că falsa etichetă de ”volum de narațiuni horror” și preconizata ”agresivitate” și ”terorism”, sugerate în cor de către majoritatea comentatorilor, poate păli în fața textelor analizate, așa cum ne vom convinge mai jos.

În schimb le-aș recomanda criticilor săi ”să privească cu raze X direct în nebunia sufletului” responsabil de morfologia asumată în volumul examinat, pentru a înțelege mai bine, și mai detașat, perspectiva: ”continuarea jihadului dintre barierele spiritului într-un alt / plan / eliberarea condiţionată a demonilor pe care i-am luat / ostatici / amînarea atentatelor pe o perioadă limitată (raiul poate / fi luat cu asalt doar cînd luna intră în ultimul pătrar) / clemenţă şi simpatie pentru umbrele ce mor pe masa de / tortură / studiu intens, mai multă fizică presocratică şi mai puţin / descartes / odihnă pînă cînd ochii de foc mă vor evalua din nou” (”tehnosofia”).

2) Secrețiile și luptele creierului

Dacă printr-o minune metempsihotă, nu mai puțin tensionată ca cea a lui James Joyse din ”Ulysse” care jinduia cu rîvnă un ”cititor ideal absolut”, Ştefan Bolea și-ar putea identifica ”cititorul clasic”, acesta ar fi chiar propriul său alter-ego. Psihanaliză epidermică a volumul său ”Noaptea instinctelor” ar revela faptul că lectorul textelor sale trebuie să fie incontestabil ”un cititor chinuit de faptul că singurul battleground / e creierul lui” (”sylar”): ”te dai peste cap şi-l vaporizezi pe agentul smith / it fucks up your brain – eşti strămutat direct la amsterdam / în altă galaxie, cu legi, fantasme şi sori noi” (”psihotic #5”).

Așadar, în ciuda aparenței belicoase care trece pare-se de bune în receptarea critică, anume mentalul localizat undeva în spațiile concentrate ale cerebelului – și nu forța fizică declarată – este cel care guvernează și hotărăște tensiunea estetică a volumului: ”simţeam cum îmi iese din creier gîndacul lui kafka” (”psihotic #6”). Forța lui supremă vine din speculațiile încrîncenate ale intelectului, la fel cum teoriile cele mai îndrăznețe ale lui Descartes (la care, de altfel, face referință într-un text de luat în seamă) emergeau din patul în care viitorul filozof medita zile întregi, evident cu scutire de la superiorii colegiului iezuit unde era cazat. Propria mărturisire a absolventului de la filozofia clujeană, ”daţi-mi o păpuşă woodoo şi o să detonez lumea” (”tyler?”), nu e decît versiunea opusă a spiritului practic arhimedian consacrat: “dați-mi un punct de sprijin și voi răsturna pămîntul!”.

Niciuna dintre cele mai sîngeroase tipologii, istorice sau imaginate (”hitler”, ”tovarăşul lenin”, ”caligula”, ”germanii decimaţi la porţile romei”, inclusiv ”puşcăriaşii” și ”armatele de orci”), identificate într-o galerie eclectică din textul ”tyler?”, de exemplu, nu poate servi ca punct de plecare pentru caracterizarea declarațiilor (și a celor două titluri de carte anterioare) pe picior de ”război civil” cu toată lumea, chiar dacă ”din pieptul meu vor jupui o uniformă de kamikaze / din ţeastă vor smulge destulă văpaie cît să amorseze o / grenadă”: ”în timp ce sufletul se face ţăndări”, rămîne speranța ca măcar ”spiritul trece ca iureşul prin vestele antiglonţ” (”grenadă”).
Riscul major rămîne totuși ca speculatorul virtual al violențelor să se transforme, prin contaminare lexicală (de la forma latină arhaică de ”spiculator”) în … propriul său călău: ”consistenţa destinului prinde, uneori, / alura călăului care apasă trapa” (”angst”), devenind clar din start că ”singura recompensă este trapa călăului, pe care am s-o / apăs eu” (”atentat”).

În orice caz, energetic vorbind, ”Noaptea instinctelor” se înscrie în șirul preocupărilor revoluționare ale narodnicilor ruși, în special în seria ”Ce-i de făcut?”. Alexandr Herzen: ”Noi nu suntem doctori, noi suntem durerea (rus: ”bol’”)!”. Îi dezvălui lui Ștefan că rusescul ”bol’” semnifică atît durerea, cît și boală, dorindu-i să se țină cît mai departe de o eventuală etimologie a numelui său de familie.

3) Crawler & Morality play

”Alegînd insomnia, angoasa, posesiunea, amintirea (”carantină”), devine suficient de clar preocuparea eroului liric: ”nu mi-e teamă de iad, ci de purgatoriu” (”rumoare”). Pentru că ”din clipa în care ai fost flegmat în existenţă”, nu poți să nu ”devii proprietarul unui suflet întreţesut cu viermi / în timp ce te dezvolţi, proliferează umbra” (”angst”).

Nu e de mirare atunci ispita autorului de a se întovărăși cu ”un cititor / care şi-ar căuta sufletul într-un atlas de secol 14”(”sylar”): ”am atîtea planuri / mi-e plină agenda până la judecata supremă / ce-mi tot repeţi că moartea este un dictat biologic / sau că tot ea ne dă sens şi consistenţă / că ne apară de iluzii şi de speranţe insipide?” (”justificare”). De notat și preocuparea autorului de a reprezenta cu exactitudine tematica și lexicul specific, circumscrise discuțiilor medievale: ”eşti slab pentru că sufletul te trage / în jos / în timp ce spiritul este castrat, ţi-au luat boaşele ca la cîinii / vagabonzi / şi mai iei un joint, mai iei o doză de filme jegoase în timp / ce eşti ţintuit pe canapea la fel cum era fixat isus pe cruce, / supt cu seringa de corbul lui prometeu / clean your mind and maybe i will deliver the punishment / swiftly (”atentat”). Or, dacă ar fi să comprim printr-o pată de penel perioada luată în discuție, aș putea spune că etica își dă întînire cu teologia pe picior de egalitate, lăsînd spațiu liber de manevră ”meseriașilor consacrați” ai imaginarului medieval: ”am fost azvîrlit în iad / la fel cum depui vita la abator”. Noroc că avem de-a face cu un ”kamikaze” (”grenadă”) experimentat, cel puțin la nivel declarativ: ”m-am descurcat, ca întotdeauna / n-au reuşit să mă înfrîngă / au încercat să mă stranguleze / să-mi pună botniţă / să mă asfixieze / a fost un nimerit antrenament / a urmat deşertul – un alt eu, mic şi scîrbavnic / mi-a luat tăria şi glasul” (”rumoare”). Rezultatul nu putea fi decît cel anticipat (din cîte am înțeles, lui Ştefan Bolea îi aparține și o rescriere a ”noului testament” biblic): ”am ieşit din pustiu, încărcat de dispreţ, furie şi lumină / acea strălucire pe care doar dominarea tenebrelor ţi-o / proiectează pe chip / am cartografiat putreziciunea şi înţepenirea / dincolo de oglinzile sparte / stau îngerii de gardă la porţile sinelui / o altă scară? prăpăstii noi?” (”rumoare”).

Sugerată ostentativ pe coperta cărții, emulația dintre Dumnezeu, Moarte și Satan pentru sufletul care emerge din corp se regăsește inclusiv într-un text cu titlu și personaje eufemistice: ”simt prezenţa maeştrilor în încăpere / s-a făcut atît de frig / încît ar trebui să aprind o lumînare chiar aici / umbrele cărora le dau glas / planează cu aripi metalice / ca nişte acvile aliniate pentru bombardament” (”răcoare”).
Vom regăsi în multe dintre textele care formează volumul ”Noaptea instinctelor” și măștile consacrate din spectacolul public ”Everyman” (c. 1500) cum ar fi Dumnezeu, Mesagerul, Moartea, Everyman (achetipul omului de rînd ca entitate teleologică), Tovarășia, Cunoașterea, Frumusețea și Forța: ”eu n-am să mor, ca tine, ca ceilalţi / am alte temeri, nu şi anxietatea asta / foarte comună şi de prost gust” / moartea n-a adăugat nimic, ascultînd în tăcere / şi-mi zîmbi aşa cum îi surîde un orb unui copil” (”justificare”), ”iubirea noastră a fost goală / m-ai tăiat în bucăţi după ce m-ai stors / şi, sfîrtecat ca o bestie turbată, / mi-am continuat existenţa într-un limb / ce măr năpădit de viermi mi-ai dat în dar / ce neant învelit de miraje / ce şarpe ai fost – m-ai supt ca o lipitoare / mi-ai injectat în loc de sînge curat / mizerie / negreală / moarte”: ”mi-ai ras creierul, dar nu m-ai castrat, dobitoaco / aşa că schimbă-ţi adresa, altfel data viitoare cînd facem / filme / te vom convoca la un gangbang / cu toţi piraţii, pantherele şi lueticii de la bloc” (”megamoarte”).

Complementat de recuzita altor piese ale epocii medievale ce mai cuprindeau Trupul, Cele șapte păcate de moarte, tot felul de Demoni etc., ciclul ”Anal” face deliciul istoriilor de groază cu sufletul la gură, pe care Robert Lous Stevenson le numește ”crawlers”, adică care îți fac pielea de găină: ”la cinci ani am încercat să-mi sting o ţigară pe creier / încercat să creez o amintire atît de intensă / ce m-ar însoţi şi în strînsoarea morţii / prin haos, fermitate şi violenţă / am prădat şi siluit odihna / dispreţuindu-i amorţeala şi marasmul / iar într-o zi o ursitoare / mi-a smuls capul şi l-a depus pe o tipsie”. Ca rezultat, ”tora a fost abolită / la rădăcina pomului vieţii fiind stivuiţi / în saci de plastic, / îngerul morţii şi complicii lui, / cavalerii apocaliptici” (”anamneză”).

Balul Satanei, la care face referință opera faustică ”Maestrul și Margarita” a lui Bugakov, ar putea fi o altă cheie de lectură a celei de-a treia cărți a lui Ștefan Bolea. În treacăt fie spus, cu excepția nopților walpurgice din 1 mai lăsate liber pentru sfidarea divinității, zilele de operare a sabatului sunt legate în mod tradițional de data de 1-2 februarie şi 1 noiembrie (Halloween): să fie oare o simplă coincidență căutarea ”unui cititor care trăieşte în februarie şi noiembrie” ”(”sylar”)?

Dar așa cum ”fanteziile creştine au construit un circ bazat pe iluzie şi / recompensă” (”atentat”), e clar că sfîrșitul nu poate fi colectiv(izat), așadar nu putem vorbi decît despre o ”personal apocalypse / şi nici măcar nu va fi moartea ta, pentru că viaţa ţi-a / aparţinut la fel de puţin / so nukes equal salvation” (”atentat”). De aceea, afirmă eu-l liric, ”am vrut să evadez într-o altă lume, am călătorit pînă la / graniţă, ca să-ţi demonstrez că nu există decît singularul / infern al lui aici şi acum” (”atentat”).

4) Bafomet sechestrat în rock recital

Desigur, unica alternativă care mai rămîne e să ”îmi calc pe amorţeală / şi (să) m-arunc în vîltoare”: ”n-am să mă opresc / pînă nu-mi intră tancurile în shambala / şi-mi aprind trabucul pe acoperişul lumii (”rumoare”). La acest nivel spiritual ierarhic superior, conștiința autorului se lărgește semnificativ, pentru a se convinge că ”aroganţa celor care îşi cultivă spiritul / nu va fi niciodată temperată de unul ce înveleşte morţii în / pămînt” (”encounter”). De unde și necesitatea unei noi măști suprapuse pe ”un alt fel de tupeu (ce) trebuie să le vorbească / să-i domine / să-i antreneze” (”encounter”): ”sunt ultimul val al unei avalanşe care a pustiit secolele, / dezvelind rînjetul stricat al hăului / sunt spiritul universal care muşcă asemenea unui rechin / nada din mănuşa dresorului / sunt singur în grădina edenului după ce mi-am ucis tatăl şi / i-am retezat şarpelui limba otrăvită / creez oameni asemenea mea în pivniţă” (”atentat”).

Acest ”chip se imprimase pe textură / iriza scîntei, putînd fi reconstituit” (”intersecţie”) infailibil, precum în ”Dogmele și ritualurile magiei înalte”, de exemplu, faimosul ocultist Eliphas Levi făcea portretul-robot a lui Bafomet: un sfinx al știițelor oculte ce poartă un cap de țap cu pentagramă imprimată în frunte. Flacăra volatilă generată dintre coarnele simetrice sugerează imaginea sufletului menținut deasupra materiei. Genitalele sale sunt substituite cu o nuia flexibilă ce simbolizează viața eternă, complementate de doi sîni materni care asigură circulația neîntreruptă a materiei. Brațul drept de bărbat, îndreptat în sus, spre o o lună albă, și brațul stîng de femeie, arătînd în jos, spre o lună neagră, formează împreună simbolul ermetismului, sugerînd armonia îndurării cu justiția androginului. Pe de altă parte, cele două aripi încorporate denotă originea spirituală a lui Bafomet, marcată de expresia oripilată a feței: ca urmare a pedepsei sufletului emers direct în vortexul păcătos al materiei.
Într-un text întitulat, psihanalitic desigur, ”confesiune”, pe care îl reproduc integral mai jos (cu expresii evidențiate cu șrift italic), putem auzi din adîncurile inconștientului vocea răgușită a unui Bafomet arhaic, înnăbușită cu forță de conștientul creativ al lui Ștefan Bolea: ”cum îţi crapă zîmbetul pe faţă / ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele / şi lumina se îmbăloşează, din văpaie a rămas doar scrum / chiar şi bezna s-a închistat ca un arici / păstrez icoana ta de prădător cabrat / triangulez semnalul tău, meduză dotată cu laser / mă scanezi ca să mă dobori / cumshot-ul tău e mai pur, mireasă / m-ai transformat în abur / acum pot doar să aştept / şi limbul e numai bun să-mi zgîrii gîtul cînd mă spînzur / în vene doar calcar / în loc de graal acid / sunt însemnat ca o statuie / şi în cercul blestemat pot doar să încremenesc / e doar un zîmbet peste care a căzut urgia / două buze sudate, cimentate cu fulgere / şobolanul analitic ţi-a dat să bei agheasmă / privesc de la fereastra alăturată în timp ce te sileşti să / exorcizezi o fantomă”.

O forță superioară, inaccesibilă creatorului în momentul creației, îl îndeamnă la violențe aparente și cruzimi gratuite care, la origini, nu se constituiau decît în omologarea așa-numitului sparagmos ritualic (de la grec. ”sfîșierea victimei”) care iarăși, întîmplător sau nu, viza un ”țap ispășitor”.

Nu știu dacă autorului cărții i-au nimerit vreodată în cîmpul vederii desenele și gravurile lui H.R.Giger. Dar textul invocat mai sus, ca de altfel și fragmentul de mai jos, pot fi ilustrate perfect cu imagini din butucul faimos de ”Baphomet tarot” al artistului elvețian: ”toate hărţile au culoarea inimii tale / şi veninul arterelor mele / mi-ai pulsat sub gheare şi puteam să te frîng / am decis să-ţi rup gîtul / ca să-ţi dau muie prin şira spinării” (”omv”)

De remarcat că unele gravuri cu acest archetip poartă, ca însemne adiacente, un craniu și lanțuri de metal, făcînd din Bafomet un precursor ”uitat în paragină” al rockerilor moderni și al scriitorilor aplecați spre sorgintele gotic. Textul, care dă și titlul volumului, este semnifictiv în acest sens: fac autostopul cu capul iubitei mele în mînă / (…) ajuns acasă, am luat un briceag din sertar / şi i-am spart ochii iubitei – aproape am leşinat de bucurie / somnul m-a năpădit după efort / (…) cînd am deschis ochii, camera era schimbată / cineva face experimente cu mine / (…) mă simţeam ca un cadavru strămutat dintr-un dric în altul / (…) cînd m-am trezit, iubita mea făcea autostopul cu capul / meu în mînă” (”noaptea instinctelor”).

Din păcate, ambele categorii de artiști stilizează (abrupt, e puțin spus) imaginea complexă a daimonului simplificînd-o (inclusiv sub influența teologiei academice) pînă la cea de slujitor al satanismului, așa cum e și cazul textului ”rumoare”: ”am supravieţuit cu brio infernului / aveam facţiunea mea chiar / ne spuneam însîngeraţii / pentru că aveam ochii crăpaţi de nesomn / şi irisul roşiatic”.

Nimic din deitatea păgînă androgină care ar trebui să întruchipeze, în expresia lui Aleister Crowley, perfecțiunea și libertatea supremă. Iată alt text din volumul examinat care reține doar vestigiile desacralizate și (parțial) sexualizate ale principiului ermetic de altădată: ”eram la intersecţia dintre emanaţiile celor două lumi / inspiraţia morţilor şi cea a convalescenţilor se îmbinau / într-un fulger / care îşi făcuse sălaş în creierul meu / siluit de un infinit exces de paralizie” (”intersecţie”).
”Cînd o să decupez masca îngheţată de pe figură / şi o să-mi îndrept silueta spre un alt soare, / care s-a întunecat în mine de atîtea ori? / îndărătul lentilelor am altă pereche de ochi / care privesc prin cărţi femei ecrane / şi se întorc mereu în negritudinea afurisită / neliniştiţi că lumea s-a retras în vid” (”intersecţie”), iată o altă întrebare interesantă care invocă (și comportă anumite riscuri dar și) șanse faste ale inițierii spirituale majore.

5) Între anamneză și etalările tarot

Dorința de a ”lepăda această deghizare”(”lunetişti”), ca de pe ”machiajul de slut al / beatricei” (”fatum”), e o șansă în plus de a trece de starea de ”sisif nevropat ce jonglează cu bolovanii în condiţii de avalanşă” (”fatum”), de a aboli ale sale ”ego fals biografie falsă” (”psihotic #3”) definitiv. Compensarea efectelor de ”fulger / care îşi făcuse sălaş în creier” (”intersecţie”) poate fi pusă pe seama unei anumite ”pulsaţii a inimii / (ce) se reorientează în funcţie de trăirea mea” nouă, inefabilă: ”atunci rămîn singur în mine / şi raportul dintre lume şi eu / devenind similar celui dintre astru şi floarea-soarelui” (”răcoare”).

Specifica transfigurare a eroului liric se face în scenarii inițiatice, mai mult sau mai puțin reversibile (”singurii prieteni îmi prescriu, îmi ordonează, îmi vestesc / soarta, căderea, coroana”, ”răcoare”), precum în cărțile ”Arcanei major”, utilizate în divinația tarot, aducînd în scena mentalului marele lecții și profundele schimbari care pot (și trebuie) să survină în psihic: ”mă plimb printr-o grădină cu statui care îmi dictează / direcţia / mai sus, la dreapta, înainte / urc prin biblioteca fundaţiilor regale / aceleaşi statui îmi arată drumul / le folosesc în chip de hartă” (”fatum”). Desigur, aceste ”statui” nu sunt altceva decît spațiile archetipale posedate succesiv, alternativ ori simultan de către cele 22 de misterii superioare: Nebunul, Magicianul, Marea Preoteasă, Regina, Regele, Marele Preot (Sacerdotul), Amanții, Faetonul (Carul Mercaba), Forța, Eremitul (Ascetul), Roata norocului (Fortuna), Dreptatea, Spînzuratul, Moartea, Temperanța, Diavolul, Turnul (Templul), Steaua (Astrul), Luna, Soarele, Judecata (Vama) și Lumea (Universul). Iată un fragment din textul ”rumoare” care poate fi citit prin grilă tarot (între paranteze sunt inserate simbolurile ”Arcanei major”): ”trebuie (Roata norocului) să fii mereu atent (Nebunul) în infern (Lumea) / te poţi pierde (Diavolul) la fiecare vamă (Judecata) / un ascet (Eremitul) îşi poate produce iadul (Moartea) / pentru a-şi testa (Temperanța) caracterul (Forța)”.

Anamneza lirică (de la grec. ”anamnesis”: amintirea unor idei, persoane sau evenimente într-o existență anterioară) se desfășoară, astfel, ca un mecanism maieutic spiritual, valorificat uneori cu implicația involuntară a autorului, ca în experiența similară a inconștientului afișată de Marcel Proust, pornit ”în căutarea timpului pierdut” de exemplu: ”îmi amintesc că nu am prieteni, nici măcar maeştri / apăsarea morţilor, travaliul celor mulţi / nu înseamnă nimic / atunci cînd sunt izolate de liniile propriului destin” (”răcoare”).

Însuși titlul volumului ”Noaptea instinctelor” mă duce cu gîndul la simbolul și fenomenele oculte ale ”Lunei”: ”linia orizontului se apropie ca un şarpe ejaculat din mare / luna decupează silueta obosită a soarelui şi răsare” (”psihotic #1”), ”vei înainta sacadat ca un şarpe / ferindu-te de soare, căutînd un tunel / o improbabilă oază, un teritoriu umbros / în care întunericul ar mulge lumina / siluind-o, diluînd-o, zdrobind-o” (”carantină”). Din punct de vedere numerologic, ”Luna”(XVIII) constituie cifra însumată a Ascetului (IX). Dacă Ascetul e în stare să întruchipeze punctual maxim al conștiinței (animus), el are și șansa unică (dar și riscul major) de a accede la un nivel excepțional: subconștientul său lunar (anima), dominat de anxietăți, soluții rezolvate parțial și frici nebănuite, așa cum e cazul acestui ”exerciţiu” psihic compensator deloc exagerat: ”isus s-a reîncarnat în secolul 21, ateu / iuda s-a afiliat unei grupări neonaziste / toma vinde biblii uzate şi face practica la misionarii / iehovişti / petru a devenit nihilist şi s-a mutat în subterană / pavel şi-a tăiat venele într-o seară frumoasă de vară / suferea o depresie cronică / şi nu-i suporta pe cei care se îmbrăţişează pe stradă / ioan îşi continuă cariera de top model de-a lungul / secolelor / iosif a devenit psihoterapeut / şi le recomandă tuturor virginelor să avorteze / satan a ajuns laborant în antartica / jucînd, la momente festive, / rolul lui moş crăciun şi al iepuraşului de paşti”. Acesta e ilustrarea perfectă a unui scenariu inversat, dar pe deplin legitim, care ia în calcul partea întunecată a istoriei umane, degradată la fapte mărunte: ”ies din nou în grădină / reiau / de data asta sub mine e amplasat oraşul / sunt la nivelul lunii (”fatum”).

În cazul lui Ștefan Bolea, nimerit la ”intersecţia dintre emanaţiile celor două lumi” (”intersecţie”), naratorul archetipal variabil devine propriul său agent in fabula: ”urc tot mai sus / a doua trezire / nu mă mai recunosc în oglinzi / mi s-au lichefiat degetele şi privirea / (…) aparatele / pot să diluez timpul / pot amplifi ca senzaţiile / urc / şi ultimul nivel e subsolul / unei biblioteci mai ample” (”fatum”). Îl regăsim aici iarăși pe Mercur/Hermes/Bafomet cu identitate flexibilă, în funcție de spațiul (favorabil sau ostil) în care nimerește: consilier și educator în arcanul Sacerdotului ori ghid subteran și psihopomp în arcanul Temperanței.

În același registru pot fi filtrate și ciclurile volumului. Ciclul ”Angst” (care poate descifrat posibil ”angustia”), de exemplu, e dominat clar de Saturn care putea fi simbolul înțeleptului din arcanul Ascetului, dar materializat în partea sa întunecoasă în arcanul Lunii. În ciclul ”Atentat” recunoaștem pe zeul Martie, al fecundității în arcanul Faetonul sau al războiului și distrugerii în arcanul Turnului: ca şi cum craniul meu ar fi luat la / ţintă de meteoriţi / ca şi cum aş fi rîndash la world trade center / şi singura zi din viaţa mea ar fi 11 septembrie 2001 (”draconic”). La fel și în cazul infailibil al lui Venus care în arcanul Amanților putea veni cu partea luminoasă a iubirii, preferînd arcanul Diavolului, cu pasiunile erodate ale decăderii din ciclul ”Anal”. De altfel, cele patru cicluri ale volumului (”Atentat”, ”Anal”, ”Angst” și ”Anamneză”) pot fi considerate o replică specifică a domeniilor de interes din Arcana Minor (”Spade”, ”Sceptre”, ”Pentagrame” și ”Cupe”), perspectivă ce poate fi utilă în profunzime doar la analiza operelor epice.

Mă opresc aici, fără să vin cu amendamente majore la volumul analizat, pentru că în ultimul text al volumului există niște luminițe la capătul tunelului, dar niciodată configurate pe deplin: ”urc, urmînd exemplul statuilor”: ”de data aceasta reflexia merge în paralel cu mine / îmi pune piedică, se schimonoseşte, trebuie să mă / debarasez de ea / urc / şi mansarda acestei biblioteci / e fundaţia unui turn / al cărui vîrf nu-l zăresc / trebuie să escaladez în spirală / în final sunt obligat să păşesc prin aer” (”fatum”).

Dixit revia: de la extrema minoră (”s-a terminat tristis anima mea”, ”psihotic #1”) și cea optimistă (”la uşă mă aşteaptă anima, bucuroasă că mi s-a limpezit / privirea / părăsind beciul, aud cum idolii calcinaţi se prăvălesc la / podea”, ”fuga”) e o cale atît de scurtă (doar o carte-două), încît lui Ştefan Bolea îi trebuie o doză sporită de anamneză (un gen literar total diferit) ca să își continue Calea sa proprie prin arcanul Literaturii.

Anunțuri