M-am prezentat în faţă la John Dee pe la 7.15, eram primul. Ceva norvegian m-a întrebat dacă sunt vocalistul de la la Samael. It was funny, pentru că nu cred că avem nimic în comun. Poate era mai fumat ca mine, ce să zic. Lumea a început să vină. Un italian m-a întrebat dacă se mai găsesc bilete – no idea. Am intrat pe la 8 şi 10 în John Dee, un club mic şi cochet – mai mic ca Music Pub sau Club Maxx. Mi-am luat un 7up şi mi-am pus haina la garderobă, supărat că nu mi-am adus mai mulţi bani cu mine – se vindeau tricouri şi cd-uri la preţuri modice. În deschidere a cântat ceva trupă norvegiană, n-au fost răi dar nu aveau nimic original. M-am gândit că acesta va fi climax-ul carierei lor, să cânte în deschiderea deschiderii. Samael a cântat şi piese mai vechi – cele noi erau experimental-slăbuţe. M-am supărat că n-au cântat The Crown. Am ieşit la o ţigară înainte de Paradise, apoi m-am băgat mai în faţă, prin „rândul 4”. Când l-am văzut pe Nick, m-am simţit ca şi cum aş fi primit un cadou frumos, l-am fel cum m-am simţit la Cluj când l-am văzut pe Fernando Ribeiro (iniţierea în vampirism) sau la Budapesta când l-am văzut pe Aaron Stainthorpe (iniţierea în metal poetry). Mi se părea foarte tânăr, cumva beyond time – pe când în videoclipuri pare cu un picior în groapă. One Second şi Enchantment sunt printre cele mai bune piese gothice din ultimii 20 de ani – mi-am amintit atâtea lucruri, care mă definesc, care fac parte din dezvoltarea mea, ascultându-le pentru prima dată live. Am înţeles că s-a amânat concertul de la Cluj din 3 decembrie, aşa că poate îi mai prind odată şi în Transilvania. What can I say? The best moment in Oslo! M-am mai gândit că Paradise a atins excelenţa şi în gothic şi în post-rock-ul din Symbol of Life, în care se vede influenţa lui Depeche şi Tiamat. Chiar şi albumul nou suna mult mai bine live. Am plecat pe la 12, îmi huruiau urechile ca naiba, dar mă simţeam absolvit. Just visited my Church.

Anunțuri