Noaptea instinctelor, zorii construcţiei poetice

Ştefan Bolea vine într-un context poetic internaţional în care poezia se radicalizează, se ascute ca limbaj şi mesaj, simplifică paleta şi îngroaşă liniile într-o îndârjire a expresiei şi o încrâncenare a atitudinii ce nu mai vor să lase loc niciunui dat stilistic sau conceptual, ,,cultural”, ,,literar”. Este vorba de nişte poeţi cu vârste în jur de 30 de ani, până spre 40 (plus, minus), care ,,n-au niciun stres” să-şi înjure şi să-şi calce în picioare cititorul sau adresantul liric sau marile teme gen ţară, tradiţie, cultură etc. Într-o enumerare ultra-minimală, aş menţiona printre aceşti poeţi năpraznici (dintre care poate cei mai cei… sunt poetele) pe belarusa Valzhyna Mort (n. 1981), pe spanioloaica Violeta Rangel (n. 1968), pe Valérie Rouzeau (n. 1967) din Franţa şi pe românul basarabean Alexandru Vakulovski (n. 1978). În timp ce în occident acest gen de poezie ”atacă” un ”tu” nedefinit căruia îi aplică un tratament de văduvă neagră, post-punk, nemilos faţă de sentimente, limbă şi orizont de aşteptare, în est, poeţi care, deşi tineri, au destul de proaspete amintirile unor drame colective sau urmările acestora, dinamitează pur şi simplu ficţiunile politice gen stat, patrie, societate ierarhizată, printr-un vers care el însuşi se simplifică de orice alambicuri retorice sau stilistice, apropiindu-se de scrâşnetul elementar al rockului din regiune ce stoarce folcloricul până la clişeu obsesiv şi/sau importă sunetele electrice occidentale dezgolite de (aproape) orice elaborări componistice sau solist instrumentale. Valzhyna Mort, din Belarus (care între timp a plecat cu o bursă în Statele Unite şi se bucură de o oarecare atenţie în spaţiul american), are poezii cutremurător de percutante chiar ”despre” un Belarus construct politic-istoric pe care poeta îl aruncă în aer cu fiecare mişcare de vers. Alexandru Vakulovski scrie ”Basarabia Go Home”, titlu premonitoriu în sensul imbecilismului autorităţilor române care l-au expulzat pe poet în Republica Moldova pentru că îi expirase viza, asta în condiţiile în care poetul aşteaptă, alături de atâţia alţi moldoveni, de ani de zile, să li se acorde ceea ce de fapt le aparţine prin natură – cetăţenia română.

Ştefan Bolea (n. 1980) are multe lucruri în comun cu aceşti poeţi, dar spre deosebire de Vakulovski, de pildă, el nu a fost forţat să treacă graniţa de est, ci a traversat-o pe cea de vest, intelectual, prin studiile sale filosofice şi politice şi interesul pentru filosofii şi literaturi occidentale (la fraţii Vakulovski avem în continuare, simetric, o meritorie focusare, înafară de spaţiul românesc, pe vârfurile literaturii ruse) şi fizic, prin bursele de studii. Ca rezultat, radicalismul lui vine consolidat pe un număr de straturi de cultură înaltă (unde miza unei asemenea poezii e tocmai necăderea în livresc şi aristocratism, deşi este una ”cultivată”, lucru ce se rezolvă de cele mai multe ori prin violentarea şi ”profanarea” subiectelor) şi cultură joasă, pop, mai ales în zona cinema şi a videoclipului (iar aici miza fiind, paradoxal, tocmai descoperirea unor valenţe poetice ”noi” în aceste medii, aşadar inclusiv specularea lor literară), iar între aceşti doi poli şi folosindu-se de ambii, dimensiunea politică istorică şi contemporană, realitatea secularizantă a consumerismului, a kitsch-ului, şi chiar şi cea ecologică.
Un lucru este adevărat la toţi poeţii estici de care pomeneam mai sus, inclusiv la Bolea – atacul ficţiunilor politice nu se face la modul poezie miltantă sau manifest anti-cutare, ci la modul liric, poţi zice chiar ”tradiţional”, dacă te uiţi dincolo de înjurături şi de imageriile ”teroriste”, nemiloase faţă de nimic şi de nimeni; tradiţional în sensul în care, ca la Sappho, să zicem, potenţează sau diminuează eul liric, deplâng absenţa celuilalt, intonează ode, chiar dacă răsturnate etc.: aceste spaţii poetice sunt aşadar deopotrivă de marcat subiective şi acut politice. Contradicţia vie a unei asemenea poezii (orice poezie trebuie să întreţină anumite contradicţii care îi asigură viaţa în spaţii aparent incompatibile, prin ceea ce de pildă David Baker numeşte contracurenţi de adâncime, undercurrents) este că infierând o comunitate sau un construct politic te pui şi pe tine ca voce poetică în autonegare, în aporia inerentă oricărei blasfemieri îndreptată asupra spaţiului căruia îi aparţii. Ştefan Bolea ştie bine asta, şi atunci de la primele sale gesturi anarhiste – din ciclul ,,Atentat” – îşi îndreaptă atacul asupra sinelui, într-o circumferiţă cuprinzătoare a acestuia: generaţia doumiiştilor (peste ale cărei rafturi cu cărţi publicate aruncă el cu benzină), spaţiul universitar, cel al anemicei şi fariseicei vieţi culturale etc. De altfel, după preambulul în care vocea lirică îşi asumă, bovaric şi auto-ironic, ipostaza de atentator, eul liric însuşi devine cel care este ţinta terorismelor şi a hăituielilor – este vizat de sniperi, „oameni cu laser la ochi [îl] vânează” etc., pentru că ,,este destulă fiere în mine/ să strălucesc mai abraziv ca soarele acesta acru”. Aşa cum sinele este cel care devine ţinta predilectă a ,,atentatelor” în contextul social, local, el redevine apoi agent al distrugerii tocmai pentru a lărgi aria proprie a victimizării – de la eu la ţară; autodetonarea într-un loc familiar (,,intersecţia gruia”, ,,cetăţuie”) transformă acel loc, măcar ca victimă a terorii, în ceva asemănător centrului planetar – ,,manhattan” – şi românia în ,,ground zero”. Clişeele noastre culturale sunt ele de fapt detonate, ocazie tipică pentru Bolea să mai ,,radă” cu ocazia asta şi alte câteva ţinte ale corozivului său discurs politic-poetic: din poartă între orient şi occident, locus venerabil al encomiasmului nostru patriotard, România ajunge ,,un muzeu peren al terorismului/ o poartă între cultura binladen şi civilizaţia mcdonald’s”; neagra apoteoză a României, înscenată sarcastic de poet este o la fel de bună ocazie să ,,dinamiteze” şi alternativele pe care le avem – cultura terorismului şi civilizaţia consumerismului.
Aceste alternative sunt împănate şi cu infuzia de cultură media şi pop, mai ales cinematografică. În mijlocul cruntelor atentate, poetul recunoaşte într-un poem (,,sylar”) că vrea ,,un cititor clasic”. Titlul poemului este al unui cunoscut erou de film, al cărui alias este la rândul lui luat după o marcă de ceas pe care el o preferă. E o paradigmă convenabilă pentru Ştefan Bolea prin care să aducă filmul şi cultura brandurilor în ecuaţie cu cititorul ,,clasic” pe care şi-l doreşte – descrierea acestuia traversează paliere expresionist absurde, surrealist comice şi romantic derizorii, pentru a ajunge la un stadiu la care vocea poetică i se adresează la persoana a doua acelui cititor: canonada de enormităţi şi ,,atentate” la coerenţă de până acolo se pretinde acum a fi fost un traseu iniţiatic prin care poetul îl transformă de fapt pe cititorul ,,real” în cel dorit, ,,clasic”, căruia acum i se adresează direct, dându-i în mod explicit indicaţii de urmat, persiflant iniţiatice. ,,vreau să-ţi faci un pai şi să te uiţi la filme indiene/ să rămâi blocat în trafic şi să asculţi radio ucraina/ să istoriseşti viziunile tale proletarului care îţi vinde ziare la intersecţie/ el să te plătească să-i mai spui o poveste”. Din momentul în care lucrurile se cristalizează (sau poate mai bine, zis, la aşa un poet, se calcinează), Bolea aduce în text moduri ingenioase şi concise de a unifica elementele pe care viziunea sa le vizează – aici, de pildă, industria de filme proaste şi perspectiva prin pai pe care o impune, absurdul şi irelevanţa ipostazelor diverse de viaţă contemporană şi cultura media repetitivă, a simulacrului, care le însoţeşte, şi natura politic-comercială specifică şi chiar paradoxală a relaţiilor umane – vânzătorul de ziare este un proletar, care ajunge prin paradoxul societăţii de consum să fie el cel ce plăteşte munca şi să consume. Mai departe, tipic pentru Bolea, în matricea acestor elemente politic-economice, se inculcă poezia, ca o alternativă atât de bine camuflată încât poate trece drept parte integrantă a complexului respectiv – tot ceva care se vinde, o ,,poveste” simetrică faţă de cele din ziare şi de la radio.

Nu ştim însă care este eroul – personajul liric sau ,,proletarul”?, vedem doar că amândoi ar putea fi, că amândoi încearcă să vândă celuilalt un tip de ,,poveste”, o ,,istorisire”, deci o anume relaţionare cu scurgerea vremii/vremurilor, cu ceasul ,,sylar”, amândoi vrând aşadar să impună un mod de a măsura, de a interpreta istoria şi de a-şi ,,omorî” (prin atentat) timpul. În virtutea aceleaiaşi indeterminări postmoderne, nu ştim nici cine este de fapt cititorul ,,clasic” – poetul însuşi devine în ambiguitatea creată un cititor al poveştilor de cultură media şi unul al istoriei. Finalul pare să dea o rezolvare acestor indeterminări – ,,să-l motivezi [pe proletar] să-i sară în spate agentului de circulaţie/ şi de pe umerii lui să trimită troleibuzele în cer”. ,,Celălalt”, cel din altă clasă pare să fie eroul, numai că eroismul lui e unul iarăşi ambivalent, de comics, chiar kitsch, în care rezolvarea ambuteiajului e una de desene animate şi unde cerul religios (reflex iarăşi tipic pentru Ştefan Bolea) e parte integrantă din derizoriul contemporan şi din minciuna politică. În plus, e un cer al teroriştilor, unde stau toate ceasurile istoriei, iar ,,autorul” ,,moral” al acestei victorii kitsch şi odioase este, ar putea fi poetul-cititor – ,,să-l motivezi să…”

Anumite recurenţe ce traversează volumul îl ajută pe poet să amplifice indeterminările de care vorbeam – o scenă asemănătoare apare într-un alt text, poemul titlu al volumului, în care, în mijlocul unui scenariu de film decupat nevrotic, vitezoman şi plin de sânge, gen Tarantino, personajului liric îi reuşeşte o ispravă asemănătoare eroului Sylar: ,,am luat-o în goană spre oraş/ maşinile poliţiei dispăreau când mă încordam din umeri”. Venind după câteva zeci de pagini, această reluare are drept efect o amplificare a indeterminării din primul text şi o adăugare de faţetă nesperată celui de-al doilea: o figură ce, aşadar, în alt context, se referea la o ambiguă relaţie poet-cititor revine aici pentru a ne spune – iată, în violenţa lumii absurde şi în cinematismul ei horror găsesc sursele poeziei de azi, modul efectiv de intra în legătură cu mine, (şi cu) cititorul. Amfibologiile supravieţuiesc textului local şi prin recurenţă dau o coerenţă negativă, o anti-coerenţă cărţii, lucru simptomatic pentru poetul contemporan care are vocaţia sau măcar pofta părelnică a arhitectonicului, dar se teme instinctiv de organicitatea modernistă. La Ştefan Bolea arhitectonicul este nu numai o incipientă dar ascuţită intenţie a artei poetice, ci şi o temă predilectă, lucru vizibil (şi) în grădinile şi arhitecturile suprapuse din textul de încheiere al cărţii, unde, desigur nu întâmplător ba chiar în adeverirea celor semnalate aici, apare şi Dante, tradus însă şi el, ca şi ceilalţi autori citaţi sau la care se trimit aluzii în carte, în limba cu anglo-barbarisme argotice a poetului.

Unul dintre agenţii acestor coagulări este, paradoxal, cum spuneam, amfibologia, motorul unei arte căreia să-i spunem arta amfi-Bolea. Dar nu e singurul – altul este legătura pe diverse paliere dintre titlurile textelor. Iată de pildă lista titlurilor din ultimul ciclu, ,,Anamneză”: anamneză, exerciţiu, justificare, intersecţie, accident, encounter, fuga, fatum. Alcătuiesc o naraţiune din secvenţe şi conţin sugestii atât la contextul în care se revine asupra respectivei naraţiuni cât şi o posibilă sentinţă asupra ei, la final. Alte titluri rimează – ,,sylar”, ,,avatar”, ,,tyler?”, ,,tumular”, „rumoare”, „răcoare”. Faptul aminteşte de cartea lui WS Merwin apărută cu patru ani în urmă, Present Company (,,De faţă”), o altă capodoperă a maestrului, o succesiune de sonate delicate în care făpturi şi lucruri din trecut sau din imperceptibil (pe lângă părinţi sau prieteni, scârţâitul unei porţi de demult, sau spaţiile albe de pe-o foaie etc.) sunt readuse la viaţă într-o muzică subtilă care pentru o ureche atentă se dovedeşte a fi construită pe de-a lungul întregului volum în jurul a doar două sunete fundamentale, omogenitate ascunsă la prima percepţie prin faptul că aceste două rime sunt foarte adesea camuflate sub magistrale reţele de para-rime şi asonanţe ce traversează ritmurile silabice ale versurilor. La Bolea nu e vorba de o contiguitate care se face simţită sonor de la text până la titluri inclusiv, nici de dorinţa de a transmite prin anumite vibraţii constante anumite conexiuni peste şi prin timp, ci de marcarea unor zone de coagulare ce reflectă acea tendinţă arhitectonică de care vorbeam. Simţul succesiunii coboară din aceste titluri legate între ele în textul poemului unde îşi impune corelativele culturale adecvate (mereu în modul specific, al inadecvării). În ,,tyler?”, de pildă, – semnul întrebării din titlu se continuă în mintea cititorului, care se întreabă dacă o fi vorba de conducătorul de răzmeriţă din istoria Angliei, şi dacă da, e un semn de întrebare adresat ideei de revoltă? – dar motto-ul ne dezvăluie că e vorba de personajul Tyler Durden din Fight Club, ceea dovedeşte din nou modul tipic al poetului de a filtra sau ,,profana” temele mari şi înalte prin împletirea lor cu cultura pop care la rândul ei reprezintă adevărata sursă posibilă de literatură, sau depozitară a acesteia, e.g. cinema inspirat de roman etc. – acel sens al succesiunii generează o istorie pe scurt a umanităţii (pseudo-subgen de sorginte suprarealistă, practicat nu o dată de poet în acest volum) prin marii ei călăi. Ajuns în ,,prezent”, poetul face un tablou al lumii noastre folosind imagini predilecte (maşini, trafic) şi împletind blasfemiator temele sale recurente – politicul, religiosul şi pecuniarul/comercialul. ,,civilizaţia noastră este o caravană de taxiuri/ o gară fără staţii, un paradis populat de terorişti// din carcasele noastre se vor alege chiştoace şi scrum/ piei de portofele pe care vezi încrustate/ sufletul sau mai degrabă absenţa lui”. Aşa cum se spunea odinioară despre una dintre cele mai mare trupe de rock din istorie că are în componenţă nişte barbari gentili, aşa am putea zice şi acum despre Ştefan Bolea, este un anarhist delicat. Poetica lui are, în miezul de sub carcasa grea, metalică, sâmburi gingaşi de ambiguitate şi opera aperta. El nu spune ,,sau de fapt absenţa [sufletului]”, ci „sau mai degrabă absenţa lui”.
Istorisirea, măsurarea timpului, cununia dintre curgere şi numere înseamnă pentru un poet prozodie, cărămida primă a oricărei arhitectonici. La Ştefan Bolea avem un vers liber în marea majoritate a cazurilor „analizat” (parsed), i.e. organizat pe unităţi sintactice, în care apar, însă, uneori situaţii de vers „adnotat”, adică unde ingambamentele sparg grupuri de cuvinte legate între ele în cadrul unei unităţi sintactice. Iată un exemplu tipic din „tumular #2”. „o să-ţi pierzi înmormântarea/ şi eu aş vrea să fii cumva prezentă/ să-i vezi pe fraierii în costum cum îşi privesc manichiura/ pe preot cum divaghează de parcă nu şi-ar fi băut cafeaua/ cu vodcă/ dimineaţa”. Primele trei versuri sunt ilustrări standard de vers care nu e numai analizat, ba chiar cu completitudine sintactică (enunţuri care pot fi luate cu sens independent pe fiecare vers), după care avem două versuri adnotate ce aduc surpriza compoziţiei cocktailului matinal. În cadrul previzibilei forme a versuri liber adnotat, adnotarea nu e singura metodă a poetului de a rupe ritmul şi a produce surprize de semnificaţie – mai există şi alternarea între versuri scurte şi tăioase cu altele lungi, cât de cât mai domoale. Ritmurile sunt într-o majoritate impresionantă iambice, lucru responsabil pentru senzaţia permanentă de alert şi cine(ma)tic pe care o lasă cititorului (clasic sau nu). Un exemplu. „o românie atomică/ al cărei abur, profil şi cadavru/ îl vezi şi de pe partea întunecată a lumii/ ca un piranha expulzat din uterul pământului” („lunetişti”). Versul este aici ca aproape mereu la Bolea analizat, şi atunci are nevoie de ritmuri şi măsuri care să-i dea dinamică şi „lipici” la cititor: primul este un tetrametru iambic, al doilea are doi iambi şi apoi doi amfibrahi, care aduc o doză de echilibru şi calm, după care urmează un hexametru iambic – metru propice elegiilor, deci adecvat distanţei contemplative de care era nevoie aici, iar al patrulea este un octometru iambic, practic o dublare a măsurii primului, cu efect concluziv. Mai apar şi în alte locuri amfibrahi care opresc avântul iambilor pe moment, pentru câte un respiro sau o descriere – „triangulez semnalul tău, meduză dotată cu laser” (avem trei amfibrahi la final) – şi alternări între versurile scurte – majoritatea trimetri sau tetrametri iambici – şi cele mai lungi, în care se tasează concluziile, viziunile mai ample şi delirante, sau ilustrările tematice, cum ar fi cele ale vampirismului necro-sadic din ciclul „Anal” (sic). Dar aceste coerenţe şi efecte prozodice nu sunt urmărite conştient sau cel puţin consecvent de poet, dovadă apariţia iregularităţilor de picior tocmai unde ar fi nevoie de punctări clare sau ratarea unor ingambamente adnotate tocmai acolo unde ar fi fost mai mult cazul de aşa ceva de cât în altă parte. De exemplu strofa „şi m-am săturat de pretenţiile ipocriţilor/ ce declară că ai înviat miraculos/ ca impostorul lazăr” („epitaf”) ar fi fost mai aproape de efectul scontat dacă ar fi avut ultimele două versuri aşezate, prin adnotare, „ce declară că ai înviat miraculos ca impostorul/ lazăr”.

Dincolo de ritmica versurilor şi cel puţin la fel de importantă ca aceasta, există la Ştefan Bolea o ritmică a temelor şi mişcărilor şi modurilor lirice. Tripleta politic-comerţ-religie condimentată cu cultură pop şi media (cu inclusiv epica manipulării, ca în „psihotic #3”) este însoţită şio dezvoltată în textele împlinite de inserturi de emfază lirică („stau îngerii de gardă la porţile sinelui”, unde se vede un blagianism adus la zi), de romantism negru şi violent („întunericul ar mulge lumina/ siluind-o diluând-o zdrobind-o”), de scenarii recurente (de pe filera literaturii absurdului) şi de o cosmologie porno („labiile infinitului” sau ”linia orizontului se apropie ca un şarpe ejaculat din mare” etc.). Bolea are un expresionism autentic, dar nu unul în esenţă literar, ci unul cinematografic, tot aşa cum are un gotic adesea convingător, dar care nu e importat din tradiţia romanescă ci din muzica gothic rock (titlul „mega moarte” poate fi desigur citit şi ca megadeath, nu?, aşa cum primele două versuri au o foarte bună ritmică, nu de extracţie prozodică de vreme ce anapeştii din al doilea, ca realitate compactă, sunt doar o realitate textuală locală, ci tot de partitură metalică – ”iubirea noastră a fost goală/ m-ai tăiat în bucăţi după ce m-ai stors”).

Ar mai fi ceva de spus despre dicţia poetului unde poate primul aspect cu efect asupra cititorului, sesizat şi de Sorin-Mihai Grad pe coperta a patra, este importul de cuvinte străine, în principal englezeşti. Nu e vorba numai de expresii sau citate care au rostul lor aşa cum sunt, ci pur şi simplu, pe alocuri, de folosirea unor cuvinte englezeşti în locul celor româneşti. Fit în loc de „în formă”, afterlife în loc de „viaţa de apoi”, storez în loc de ”înmagazinez, strâng”, etc. Deşi în principiu nu sunt de acord cu împrumutarea de termeni străini acolo unde româna are cuvinte cel puţin la fel de adecvate, la Bolea de cele mai multe ori am perceput ca justificate barbarismele respective. Aceasta este limba pe care o vorbesc unii tineri (nu puţini) astăzi şi ea dovedeşte o realitate culturală – ubicuitatea internetului şi frecvenţa covărşitoare cu care cel puţin anumite subiecte sunt citite de aproape oricine pe site-uri de limbă engleză sau chiar în bibliografii anglofone. În plus, Ştefan Bolea ştie să arate că e conştient de acest lucru şi nu doar foloseşte anglisme din reflex necontrolat – în poemul în care apar primele două anglisme de mai sus, ultimul vers sună „atunci când îţi primesc solia”, poetul folosind un termen de realităţi medievale româneşti acolo unde putea să rezolve cu un neologism sau chiar tot cu un barbarism, arătând că cel puţin în intenţie, urmăreşte o parcurgere a mai multor registre lingvistice pentru a avea el control asupra limbii, nu invers. Ceea ce nu cred că se întâmplă de pildă atunci când spune reconstrucţie (prin calc) în loc de reconstituire, pentru că termenul românesc nu numai că e cel uzual, ci l-ar fi ajutat să facă o nouă legătură cu paradigma cinematografică atât de consistentă în carte, printr-o trimitere la filmul lui Pintilie şi la mesajul politic al acestuia, iarăşi foarte favorabil poeticii lui Bolea.

În concluzie, Noaptea instinctelor este cartea unui poet tânăr cu o reală forţă a viziunii şi cu o promiţătoare putere de expresie, o carte a cărei complexitate este un fapt cu totul încurajator în contextul actual, scrisă de un poet care foarte probabil va evita primejdia auto-clişeizării în formula alienării şi a (auto-)anihilării, şi va avansa pe un drum al construcţiilor ample şi multinivelate ocolind pericolul tezismului si al sistemului.

Anunțuri