Ştefan Bolea – Noaptea instinctelor, Edit. Brumar, Timişoara, 2009

de Emanuela Ilie

Scenariile – aproape apocaliptice, aproape groteşti, aproape funambulice –din Noaptea instinctelor sînt de inspiraţie avangardistă şi substanţă voit psihanalizabilă. Pe fundalul fotogramelor mişcate de poet cu o lentoare sadică, se plimbă fantoşe descărnate, resturi ale unei umanităţi cu instinctele teribile, pronunţat agresive, exacerbate peste măsură. În primul plan figurează, la fel, un actant pe seama căruia sînt atribuite cel puţin urme ale complexelor binecunoscute (al lui Oedip, al lui Narcis, al lui Cain ş.a.), tendinţele literaturizate de marchizul de Sade sau de Sacher-Masoch, ca şi un ireversibil instinct ucigaş: “fac autostopul cu capul iubitei mele în mînă/…/ ajuns acasă, am luat un briceag din sertar/ şi i-am spart ochii iubitei – aproape am leşinat de bucurie/ somnul m-a năpădit după efort//… am început să miros, m-am pus în patru labe/ mi-am mînjit faţa şi pieptul de sînge ca indienii/ şi am sărit la beregata trecătorilor/ scuipam, mugeam şi muşcam ca un împieliţat/ n-a scăpat unul de împunsătura mea// cînd m-am trezit, iubita mea făcea autostopul cu capul/ meu în mînă/ un camion a accelerat şi ne-a zdrobit pe amîndoi/ am văzut totul” (noaptea instinctelor). Alteritatea scripturală a instanţei producătoare de acest gen de texte, tulburătoare prin gestualitatea pronunţat brutală şi atmosfera funest onirică, are un comportament psihotic descris cu un cumul de detalii desprinse parcă din catalogul simptomatologiei de gen. în special ciclurile mediane, Anal şi Angst, recompun minuţios tulburările comportamentale paranoide ori schizofrenice ale unui erou pe jumătate transmutat într-un univers paralel, al instinctelor criminale, în fine eliberate: “am aterizat într-un no man’s land/ imposibil/ parcă talpa îmi fusese suprimată/ glezna fiindu-mi sudată direct în asphalt// parcă executasem un pas într-o altă lume/ o zonă cleioasă, de gumă/ ce te momea ca o mlaştină/ spre profunzimi criminale” (accident). Constant atras de “imperiul umbrelor” de dincolo, lăsîndu-se antrenat în fulgurante excursii imaginare prin teritoriul psihotic-ului (a se vedea toate secvenţele din psihotic#1 … psihotic#6), dublul textual al poetului trăieşte însă egal dezgustul uriaş faţă de universul cotodianului frust, faţă de viermuiala oribilă (“jerbă de oase, flegmă şi sînge”) în mijlocul căreia pare con-damnat să îşi ducă existenţa. Priza la real dă uneori senzaţia că o depăşeşte pe cea la imaginarul fantast. Texte precum rumoare, tyler?, intersecţie sau omv se grefează pe o acută percepţie a răului, a mizeriei de România, pe care lucidul coborîtor în cercurile infernului cotidian, cu veleităţi de cartograf al “putreziciunii şi înţepenirii/ dincolo de oglinzile sparte”, o înregistrează cu o fidelitate dureroasă. În totul, un univers al vertijului, halucinaţiei şi decăderii lente, în care nici măcar iluminările rimbaudiene nu îşi mai pot găsi rostul. Fatum-ul plasat în poziţie finală pare că anulează chiar şi ultima şansă, cea a supravieţuirii culturale: aflat într-o ultimă etapă a călătoriei danteşti, eroul liric îşi contabilizează încă o revelaţie, una dublă, de această dată: a pierderii de sine şi, simultan, a regresiunii simbolurilor religioase, livreşti, mitologice etc. Dar (precum eroii, în esenţă tragici, ai miturilor evocate în subtext sau prin inserţii intertextuale) se încăpăţînează să reziste şi acestui din urmă asediu, promiţînd, am senzaţia, o revenire ulterioară în forţă: “Ultimul nivel e subsolul/ unei biblioteci mai ample/…/ şi trebuie să lupt/ să urc/ asemeni unui sisif nevropat/ ce face jonglerii cu bolovanii/ în condiţii de avalanşă”. Originală artă poetică a unui scriitor douămiist de care cu siguranţă vom mai auzi…

Anunțuri