Noaptea ostilităţilor

de Silviu Gongonea (Mozaicul, 8/2009)

Când publica poemul Imn pentru generaţia 2000+, Ştefan Bolea îşi însuşea un parcurs generaţionist, ceea ce-l făcea atunci, ca şi acum, cel mai „tânăr“ congener, capabil să-şi revendice, şi deloc gratuit, un spaţiu poetic, care, la drept vorbind, i se cuvine. Atrăgea atenţia în poezia sa imaginarul violent şi cruzimea limbajului, una ce trebuie luată ca atare şi care reprezintă mai mult un modus operandi decât un modus vivendi, aşa cum se întâmplă la un suflet dezabuzat ce simte vecinătăţile ironiei şi ale grotescului fără, totuşi, a le exploata în consecinţă. În ultima apariţie, Noaptea instinctelor, excesul, abjectul, terifiantul sunt reunite în aceeaşi strategie retorică şi continuă, de fapt, parcursul în forţă anunţat încă din volumul de debut, intitulat programatic Răzoi civil, apărut la editura Vinea, în 2005.

Incendiară şi dionisiacă, actuala plachetă, ca şi premergătoarea, pare a fi o celebrare a răutăţii, un ritual în oglinda neagră a lucrurilor. Dacă ideaţia, prin osmoza mistică (v. noaptea, infernul, iubirea), face trimitere la Imnurile… lui Novalis, revolta, exasperarea sau structurile disparate reunite în acelaşi registru stilistic amintesc mai degrabă de tradiţia avangardistă ce a marcat definitoriu pe mulţi dintre poeţii ultimului val. Ceea cel individualizează pe poetul clujean este o infinită forţare a limitelor, ale limbajului şi ale interiorităţii revelată ca eden devastat. Noaptea, contrar simbolisticii sale, nu se refuză aici cotidianului ci-l captează într-o abisalitate pe alocuri fermecătoare.

Poezia lui Ştefan Bolea nu este una care să te lase să te bucuri, ea te pune în faţa faptului împlinit, într-un univers dislocant ce pare să copleşească eul poetic şi să-l ţină captiv sub clopotul agitat. Nimic din expresivitatea liniştitoare nu se lasă prins în poezia-i, mai degrabă o patologie caricaturală, redusă la absurd, ca în textele „grele“ ale rockului. Posibil ar fi, totuşi, ca tipul de text ce se bucură de încrederea deplină în expresia nudă, departe de cenzura formelor, să fie pândit de pericolul extremelor, când de la o poezie ce se doreşte tranşantă se poate trece uşor la una de un retorism neproductiv. Când, însă, actul contemplaţiei se întâlneşte cu realitatea frustă, apar poeme ce trădează o construcţiei aparte, cum ar fi cel care deschide volumul, numit ironic cultură şi proiectat, probabil, ca o artă poetică. Este un poem ce aminteşte de versurile din Drumeţul incendiar ale lui Gellu Naum, prin nevoia de îndepărtare de orice precedenţă şi prin răfuiala cu oricare produs formal şi clasicizat: „când am intrat în librăria universităţii/ mi-a venit să arunc o damigeană de benzină/ peste rafturile de douămiişti/ şi să las un zippo susurând/ pe la spate// apoi m-am gândit că ar fi mişto/ să bruiez frecvenţa tvr cultural/ şi să înlocuiesc tonurile post-coital-comuniste ale/ moderatorilor/ cu mugete proletare din filme porno// sau o canonadă neutră de lătrături/ sau icnetul defazat pe care îl face un animal minuscul/ când îi zdrobeşti cutia craniană// seara la filarmonică am intrat prin culise/ cu un aparat de tuns iarba/ şi am crăpat meticulos contrabaşii// ieşind de la teatru/ m-am gândit că toată isteria actorilor de doi bani/ poate fi calmată cu cinsprezece traversări pe roşu/ consecutive/ într-o intersecţie aglomerată/ sau cu un adevăr sau provocare/ jucat cu marfarul“. Ar fi aceasta „provocarea“ poetului de a-şi defini individualitatea creatoare, de a-i pune în lumină valenţele, regăsite în radiografia clară, despovărată de încărcătura livrescă, lăsând la vedere, ca o structură palpabilă, intenţionalitatea întregii sale poezii.

Cartea respiră de la un capăt la celălalt un aer de nihilism nietzschean, de refuz total sau revoltă şi este etajată pe patru părţi (Atentat, Anal, Angst, Anamneză) reunite sub tematică dezmembrării: „ca şi cum aş fi răstignit pe calea ferată/ şi peste mine ar trece acelaşi tgv“ (draconic, p. 19), a descompunerii: „am cartografiat putreziciunea şi înţepenirea/ dincolo de oglinzile sparte/ stau îngerii de gardă la porţile sinelui“ (rumoare, p. 26) sau a metamorfozei: „simţeam cum îmi iese din creier gândacul lui kafka/ şi îmi tot pipăiam paranoic ceafa să nu se observe/ cum cleştii insectei îmi ies ca nişte antene din cortex/ dintre sclavi eram singurul mântuit“ (psihotic #6, p. 52), toate acestea, în fine, ca un fatum, cum spune ultimul poem al cărţii: „şi trebuie să lupt/ să urc/ asemeni unui sisif nevropat“ (fatum, p. 67).

Am găsit în Noaptea instinctelor pe lângă poeme care încântă prin eleganţa desenului şi texte de un angrenaj greoi, însă ceea ce rămâne la finalul lecturii este gustul ranversant lăsat de un univers nevrotic, fără nicio promisiune, care te urmăreşte ca şi scrisul poetului. Atitudinea bătăioasă, „bărbătească“ împinge poezia la limitele din urmă şi cere o energie sau o dispoziţie care nu sunt la îndemâna oricui. Cât va rezista Ştefan Bolea pe acest drum este greu de prevăzut.

Anunțuri