Am citit şi fişat mult, vreo 10 cărţi, focusându-mă pe bibliografia la Frică şi cutremur (cel mai lung capitol din teză de până acum). Am început să traduc din Gregory Corso, un proiect pe care l-am pus apoi pe pause din lipsă de timp. Kafka spunea că toate cărţile care merită citite „muşcă şi înţeapă … şi ne pleznesc ca o lovitură în craniu”. Corso este din această categorie. În afară de ce citesc pentru şcoală, am început să citesc Perfect Crime de Baudrillard. De 2-3 ori pe săptămână vizite la cele două librării faine (Tanum şi Tronsmo), unde tot spotez cărţi, pe care le voi cumpăra când stau mai bine cu banii. Speaking of books, biblioteca facultăţii este impresionantă. Citesc cu o asemenea frenezie, pentru a pune mâna pentru cât mai multe cărţi în cele 3 luni de bursă, care mi-au rămas. Îmi place orientarea anglofilă şi pro-americană a norvegienilor; dacă Norvegia ar fi o cultură provincială, nu aş putea citi nimic aici (pentru că nu stăpânesc nici una din limbile nordice).

Week-end-ul trecut am mers la Galeria Naţională, unde efectiv era coadă la Ţipătul lui Munch. Nu semăna deloc cu reproducerile – în copii nu vezi albul isteric al penelului şi nici modul detaliat cum construieşte Munch fundalul. Am mai văzut Goya, Van Gogh, Picasso, Modigliani – în sala Munch şi alte hit-uri ale expresionistului norvegian. Cel mai mult m-a impresionat Harald Sohlberg, cu pictura post-romantică Noapte de iarnă. A lucrat la versiunile acestui tablou mai mult de zece ani, pictând iarna în aer liber (!) în munţi, pentru a reconstitui atmosfera spectrală a unei nopţi de gheaţă. Am fost puţin dezamăgit, când la librăria muzeului, nu am găsit un Companion cu toate tablourile din galerie. Munch este foarte marketizat, dar a trebuit să caut mult la Tanum să găsesc un album în engleză cu picturi de Sohlberg şi Munthe (cel care m-a impresionat la Bergen). Albume individuale nu existau!
IMG_1726

Vreau să lucrez când am timp liber la un eseu despre Sohlberg. Este un geniu, dar de remarcat uşorul retard pe care îl avea pictura norvegiană, care era tot la post-romantism prin anii 1900. Legătura mai pregnantă a pictorilor români cu Parisul ne-a ajutat în semi-sincronismul nostru timid. Am fost la Muzeul Rezistenţei, unde simţeai lupta surdă dintre comuniştii norvegieni şi nazişti. Era fain făcut, cu multe resurse media şi super-postmodern; de exemplu, ţi se explica despre un bombardament celebru şi erau expuse şi fragmente la scară reală din bomba cu pricina. Norvegia n-a rezistat mult (în jur de 2 luni), pentru că Reich-ul a atacat din toate părţile: singurii care le-au venit în ajutor au fost britanicii. Mi-a plăcut o inscripţie de la ieşirea din Muzeu: 5 ani sub ocupaţie nazistă, Never again! Mă gândeam că noi am stat vreo 45 de ani sub ruşi (60 dacă punem la socoteală frumoşii ani PSD) şi cred că încă nu ne dăm seama ce înseamnă normalitate sau bun-simţ şi că trăim sub stres post-traumatic ca naţiune (Revoluţia română trebuie continuată…).

Alaltă-ieri am fost la muzeul de artă contemporană: expoziţie tare de Matias Faldbakken; mi-a plăcut Abstracted Car, o maşină transformată în operă de artă după o explozie. Erau faine şi operele moderniste ale artiştilor norvegieni; cel mai mult m-a impresionat o pictură violentă inspirată din Războiul civil spaniol, Poliţia atacă (1932) de Willi Midelfart. police attacksLa fel ca muzeul de artă modernă din Bergen, cel din Oslo este încărcat de media (chiar, nu există aşa ceva în România!), poţi vedea oricând filme experimentale, care explorează cotidianul în mod inspirat. Ecranul alb al unui televizor putea provoca crize de epilepsie (avea un efect de joint, dacă te uitai multă vreme) dar piesa de rezistenţă a muzeului este chiar la intrare: Camera interioară V de Inge Bjørlo Urci treptele unei camere, ce dă impresia că se închide în jurul tău (tot ai impresia că vei rămâne blocat acolo) şi senzaţia de claustrofobie este dublată de temperatura crescândă. Îmi place agresivitatea artei contemporane – trebuie să fii hărţuit, altfel eşti indiferent şi neatent.
IMG_1746

Azi, când lucram la teză, aproape că uitasem acordurile în română (de mult nu am citit atât de mult – aproape exclusiv – în engleză). Am tradus fragmente din teză pentru Alastair Hannay, coordonatorul meu şi fragmente upgradate din Ontologia negaţiei pentru revista universităţii. Tot pentru revistă, traduc din Amurgul gândurilor. Norvegienii sunt puţin bulversaţi de Cioran; probabil nimeni nu putea concepe că un soi de filozofie se poate naşte în zona Ecce homo – Lacrimi şi sfinţi, spaţiul liminar, zona de frontieră, în care scrii cu spatele la perete, aşteptând glonţul-care-nu-mai-vine. Am uitat să menţionez că m-am şi distrat bine. Am văzut o grămadă de filme. La cinema Gamer şi Inglorious Basterds, ambele distopii post-moderne, al doilea genial. Având mult timp liber după ce vin de la job (e un fel de job şi acesta, să citeşti cele mai tari cărţi pe Sartre şi Kierkegaard), m-am uitat la Franklyn, Push, Watchmen, Unborn şi Southland Tales. Primul şi ultimul sunt notabile: la Franklin e fain story-ul şi descrierea psihozei personajului care trăieşte în două lumi (în plus are faze anti-religioase interesante) iar Southland Tales este o „comedie” satirică, bizară, leftistă, parodică a unui regizor de geniu, Richard Kelly.

Anunțuri