Un text despre noapte, publicat in numarul din martie din Apostrof:

Noaptea, superego-ul şi omul funcţional adorm. Nu mai există cenzura cotidiană, care ne permite să coabităm, trăind, în schimb, în imediateţe. Ceea ce contează într-adevăr, ceea ce are valoare pentru sine, revine fulgerător în memorie. Nu mai există blocaje, pentru că scutul pe care îl punem în faţa lumii este spulberat – barajele, ce ne divid conştiinţa, sunt eliminate. Ne înfăşurăm în noapte în măsura în care ne desfăşurăm graniţele interioare – asemenea unui înger, care-şi nimiceşte statuia şi iese la suprafaţă. Există nopţii ale inimii (noche oscura) şi nopţi ale sensului, când simţi nevoia să te torturezi.
Dacă ziua are o componentă arhitectonică, noaptea este muzicală. Filosofii şi prozatorii pot funcţiona în regim diurn, poeţii niciodată. Ce este atât de splendid la noapte, ne putem întreba? Poate este supraestimată… Liniştea exterioară, rezultatul anestezierii întregului oraş (oraş, prin extensie univers, toropit, buhăit, anemiat, cu pleoape de uraniu), este doar substructura unei linişti interioare, în care putem fi egali cu noi înşine, nemaifiind castraţi procustian de funcţionalitate şi preeminenţa regulilor.
Când s-a făcut lumină în Grădina Eden, un aspect al configuraţiei umane a fost amputat. S-a încercat retezarea unei constante de haos, pe care o adulmecă nepotolit lunaticii. Pomul cunoştinţei binelui şi răului era un arbore de cafea.

Anunțuri